Cei ce contestă vechimea dăinuirii civilizate pe aceste meleaguri ale Banatului vor avea o mare surpriză să afle că această provincie nu este locuită de ieri sau de azi. S-a vehiculat ideea că pe aici nu ar fi fost decât mlaștini și bălți cu stuf. Nimic mai greșit. Chiar și acea parte inundabilă a pustei bănățene a fost intens locuită de oamenii vremilor apuse. Dar nu despre pustă și bălți vom vorbi azi. Ci de parte mai muntoasă din sudul zonei noastre.
Așa cum au putut să se convingă călătorii imaginari, cititori ai foii noastre, urme de locuire civilizată se găsesc mai la tot pasul încă din perioada neolitică, apoi pre-dacică, dacică și romană. Cel mai recent exemplu a putu fi lecturat în zilele trecute când ne-am plimbat pe meleagurie dintre Caraș-Severin și Hunedoara pe locurile unde ar fi avut împăratul Traian o reședință prin zona Margum Terrari sau mai simplu satul Marga de azi. Mergând ceva mai către apus dar nedepășind hotarele județului cărășan vom face un nou popas pe meleagurile orăvițene. Dacă Oravița ca oraș al premierelor de tot felul a mai fost prezentat, chiar cu amănunte hai să vedem și împrejurimile de pe dealurile din jur.
La doar trei kilometri de Oravița se află Ciclova Montană, unde se poate ajunge chiar și pe jos pe poteca ce trece peste dealul zis al Ogașului. Nimeni nu trebuie să se sperie de urcușul ușor, cărarea este pavată fiind la îndemâna oricui. Dar se mai poate ajunge și automobilul, fie pe un drum de țară ce ocolește Oravița Montană, ori pe șoseaua județeană ce traversează Ciclova Română.
Numele de Ciclova sună inedit. Ciklo este urmat de cunoscutul final specific limbilor slave vechi dar ar putea fi și de origine română de la ciclea. Oricum nici populația maghiară nu a folosit alt nume decât cel de Csiklovabánya – Siklova, (Cziklova, Németcsiklova) adică minele (băile) de la Ciclova. Iar germanii ajunși mai târziu pe acolo au preluat numele adaptândul la grafia lor (Montan Tschiklowa, deutsch Tschiklowa) dar sună exact la fel.
Deși Ciclova Montană apare pe harta Iosefină a Banatului în 1769-72 bine desenată și consemnată nu este prima atestare documentată în istorie. Ciclova Monatană este menționată documentar cu mult înaintea Oraviței.
Cuprul a fost extras pe teritoriul Ciclovei încă din epoca bronzului. Descoperirile arheologice mărturisesc practicarea mineritului în zona Ciclovei Montane de astăzi încă din epoca romană și demonstrează astfel importanța economică a Ciclovei de-a lungul drumului roman Moldova Nouă – Berzovia.
Vechime așezării merge până în perioada de ev mediu timpuriu din timpul influenței bizantine. După ce papa Honoriu al III-lea a luat sub ocrotirea sa, în 1223, pe Margareta (Margit) din Constantinopol, fiica regelui Bela al III-lea ce a domnit între 1172-1196, acesta a consfințit proprietatea împărăteasei privind cetatea Ilidiei și a teritoriilor aparținătoare. Dat fiind că Ciclova aparținea acestei cetăți și era în proprietatea regentei Tesalonikului, tot astfel și exploatările miniere de aici au făcut parte din proprietatea celei ce domnea în Imperiului Bizantin.
Ciclova Montană mai este menționată documentar și într-o scrisoare a banului de Severin, Frank Thalotzi, care datează din 16 februarie 1437, adresată regelui, prin care îl informează că la Ciclova sunt mine în exploatare încă de la începutul secolului al XV-lea. Aceste mine aduceau importante foloase regatului și stăpânirii locale.
Locuitorii Banatului Timișorii și în special ai Comitatului Caraș, precum și al întregii regiuni montane, au fost în timpul regelui Ludovic I al Ungariei valahi dar și maghiari, cumani ori pecenegi sau slavi.
Cum expansiune către nord și vest a puterii otomane nu putea fi oprită decât arareori și doar pentru perioade scurte, regele Ludovic I al Ungariei, supranumit cel Mare, a împuternicit nobilimea română sa conduca aceste teritorii din Banat conform legilor românești (jus valachicum). Aceasta era valabilă pentru cetățile Lugoj, Caransebeș, Caraș, Iled (Ilidia), și Almaș. Din proprietățile cetății Ilidia făcea parte și Ciclova încă din timpurile bizantine. Aici s-a practicat mineritul și în timpul stăpânirii turcești de după 1526.
Chiar înainte de pacea de la Karlowitz (1699) sudul Banatului a fost aproape abandonat de către otomani. În 1703, Camera Curții vieneze a intuit că bogăția de minereuri din zonă le poate aduce mari beneficii.
Dar adevărata înflorire a meleagurilor din jurul Oraviței aveau să vină după încheirea războiului dintre cele două imperii ce își disputau supremația asupra provinciei. Împărăția Semilunei a fost înfrântă și a trebuit să se retragă la sud de Dunăre. Imperiul Habsburgic avea să umple golul de putere administrativă și a trecut la reformare întregii regiuni. Pentru dezvoltarea noilor anexări au fost demarate ample reforme. Între acestea au fost și cele câteva valuri de migrații de coloniști.
Din statistica anului 1717 Ciclova avea 166 de case, Răcăjdia 125 și Oravița numai 74. Primii coloniști germani aduși, numiți mai târziu șvabi bănățeni, au fost găzduiți nu la Oravița, ci la Ciclova.
Încă de la începuturi, în anul 1718 când sosesc primii coloniști germani, la Ciclova se începe construirea unui furnal înalt pentru topirea minereurilor. În anul 1721 camera imperială din Viena a aprobat sumele necesare construirii de case.
Sub conducerea minerului Johann Schubert din Schmöllnitz, exploatarea cuprului a fost reluată din 1718 și a fost pornit primul cuptor de topire din Banat.
În anul 1721 camera imperială din Viena a aprobat sumele necesare construirii de case. Tot în același an, forjeria imperială pentru cupru a fost construită sub supravegherea meșterului Anton Schmidt din Wöllersdorf. În acest moment a fost construit și digul necesar operațiuniilor industriale. Se obținea astfel o sursă de apă regulată.
La 22 iunie 1722 sosește un număr mare de coloniști germani care sunt repartizați la Oravița, Ciclova și Sasca. Coloniștii germani se așază pe vatra actuală a satului Ciclova Montana, pe terenul care astăzi poartă numele de Ulița Nemțească și apoi pe Ulița Mare (str. Brazilor), punându-se astfel bazele viitoarei localități. Locurile de origine ale acestor coloniști au fost Tirol, Styria, Bavaria, Silezia și Boemia.
În 1746 au fost construite două furnale noi și un ciocan suplimentar de cupru. În 1868 exploatarea minereului de cupru a fost oprită. Ultimul ciocan de fier a produs utilaje agricole până în 1928. După 1950 au existat unele încercări de reactivare a exploatării cuprului, dar fără niciun succes economic.[1]
Dar forța de muncă la industriile incipiente încă nu ere suficientă. Sunt căutați lucrători și din provinciile învecinate de peste munți.
La început, după Pacea de la Passarowitz (1718), până la Pacea de la Belgrad (1739), când Oltenia făcea parte din teritoriul Austriei, oltenii au fost aduși în Banat de către austrieci pentru a întregi forța de muncă necesară, mai ales pentru despăduriri și prepararea mangalului, necesar topitoriilor. Apoi oltenii s-au refugiat aici și din cauza fiscalității crescute impuse în Valahia de regimul fanariot.
În jurul anului 1729 pe teritoriul Ciclovei se așază un grup compact de olteni, așa-numiții bufeni, veniți din regiunile montane subcarpatice ale județelor Mehedinți, Gorj, Dolj și chiar și din Vâlcea. Între anii 1735 -1780 sosesc și alte familii din nordul Olteniei, din părțile Izvernei și a Băii de Aramă. Oltenii au construit casele lor mai la periferie, pe uliți laterale. Oltenii s-au integrat destul de repede având avantajul limbii comune cu populația română autohtonă dar au și păstrat unele obiceiuri și nume distincte peste generații.
Astfel apare și separare a activităților. Șvabii erau ocupați în industria metalurgică și minerit iar valahii veniți lucrau la exploatările din păduri și la arderea lemnului pentru cărbuni.
Odată cu exploatarea aurului, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la Ciclova Montană apare și gruparea de populație numită rudari sau aurari. Ei au venit împreună cu oltenii din aceleași teritorii și au fost aduși cu consimțământul împărătesei Maria-Terezia, fiind folosiți la spălarea nisipurilor aluvionare din părâul de la Ciclova în vederea obținerii minereului de aur. Ei au fost scutiți de impozite, dar erau obligați să devenină sedentari și să-și construiască locuințe permanente în afara localității, dar în imediata apropiere a ei. Ei au fost numiți de autoritățile habsburgice Neubanater, (bănățeni noi). Deși atunci era o denumire oficială în timp a căpătat și un înțeles peiorativ apelarea cuiva cu numele de român sau bănățean nou.
Împăratul Iosif al II-lea ce a condus împărăția între 1765 – 1790, impune obligația de a da copiii la școală, să meargă la biserică și să-și satisfacă stagiul militar ca orice supus al provinciei.
Cererea de metale sde înaltă calitate a devenit tot mai mare, atât pentru arsenalele armatei cât și pentru fabricile ce confecționau unelte agricole. În anul 1746 au mai fost construite la Ciclova încă două furnale de capacitate sporită. Pentru ca metalul să nu plece tot pentru a fi prelucrat în ateliere îndepărtate se ia hotărârea de a mai construi și o forjă nouă. La data 14 iulie 1746 s-a pus piatra de temelie a acestui atelier.
Avântul industrial nu poate fi stăvilit. Resursele erau aproape, mâna de lucru calificată era suficientă. Dar mai erau aduși meșteri și din alte părți ale continentului așa că în anul 1776 se zidește la Ciclova o a doua uzină metalurgică numită „Conte de Mercy”. În anul 1773 forjeria veche își mărește capacitatea și începe sa produca fier forjat.
Având o sursă de apă curată în apropiere se impune de la sine ideea de a porni și o fabrică de bere. Datorită aplicării Ordonanței de Mine (Maximilian), minerii au primit din 1727 dreptul de a produce bere pentru nevoile proprii. La început berea a fost preparată la forjeria de cupru.
Această fabrică de bere este menționată pentru prima dată în 1728 nu mult timp după cea din Timișoara sau cea din Pancevo din 1722. Astfel de „fierbătorii de bere” apar în cele mai importante orașe din întreg Banatul. Astfel era valorificată producția de cereale aduse din satele din jurul Oraviței.
Alte surse dau ca sigură informația că de fapt fabrica producea deja bere din 1717 și până în 1726 sub conducerea frațiilor Köppisch din Timișoara.
Se mai spune că fabrica adevărată de bere și nu mica manufactură, a fost fondată în 1818 de farmacistul Knobloch și vândută familiei Johann Fischer în 1821 care a făcut extinderi. În 1892, partenerul Robert Bähr a extins din nou și a modernizat fabrica de bere. În iarna anilor 1894–1895, în fabrică a fost o producție record de 13 000 de hectolitri de bere. La 1 aprilie 1938, fabrica de bere „MG Fischer and Sons” a fost închisă. A mai pornit din nou între 1975 și 2003.
Poate nu multă lume știe că aici la Ciclova au fost emise și monede. E drept că nu din cele de aur sau de argint. Dar cele din cupru de mai mică valoare au pornit spre vistierii de aici de la poalele munților.
Imperiul Habsburgic era implicat în lungi războaie cu marile puteri europene, Mai cu seamă la începuturile secolului al XIX-lea luptele cu Franța condusă de împăratul Napoleon au dus la secătuirea finanțelor. Ca urmare a crizei financiare, în 1812 a fost înființată o monetărie la Ciclova, care a fost extinsă după 1815 și vizitată de însuși împăratul Francisc la 5 octombrie 1817. Monede de cupru cu marca „O” (simbolul Oraviței) au fost bătute aici până în 1855.
Din păcate resursele naturale de fier, cupru și plumb au început să scadă și exploatările au devenit tot mai ineficiente. O parte din ateliere sunt închise și se restrâng. Au fost redeschise după 1855 de noul proprietar, Compania de Căi Ferate de Stat Austro-Ungară. Cuptorul său de cupru și două forje de cupru au mai angajat unsprezece oameni în 1879. Compania a înființat aici și o fabrică de unelte agricole, producând sape și hârlețe.
Activitatea economică este vie și datorită târgului săptămânal ce aduna negustorii și țăranii din toată regiunea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până începutul secolului al XX-lea. Ba mai mult decât atât de trei ori pe an erau târguri numite „naționale” unde veneau curioșii din toată țara de atunci.
În 1868 exploatarea minereului de cupru a fost oprită definitiv. După aproape un secol în perioada socialistă au fost unele tentative de a porni din nou exploatarea cuprului. Dar nu au avut succesul sperat.
Ultimul atelier de forjă pentru fier a produs utilaje agricole până în 1928.
Încheiem pentru o vreme poveste Ciclovei Montane dar mai trebuie spus pentru cei ce caută ineditul cu orice preț că Numele localității este cunoscut în cercurile colecționarilor de flori de mină și datorită unui mineral rar botezat cum altfel decât „ciclovit”. Acesta provine dintr-un zăcământ de tip vezuvian.
