Am cumpărat piersici. Unele blonde, aproape albe, ca părul unui copil din Maastricht, altele, mai închise, mult mai închise la culoare, aproape brune. Toate însă fără niciun gust. M-am întrebat, ronțăind, de ce n-am luat struguri. Și mi-am răspuns la a doua și ultima mușcătură dintr-o piersică: de lene. Erau și albi, și negri. Dar aveau prețuri diferite. Trebuia să-i pun în două pungi și să-i cântăresc separat. Dacă, bineînțeles, luam din fiecare. Dar mi-a fost greu să aleg, pentru că eram hotărât să nu mă complic cu două cântăriri în loc de una. Mai mult, acasă aș fi regretat sigur că am ales fie albi, fie negri. Crezând că, oricum, ceilalți ar fi fost mai gustoși. De buni, erau probabil ca piersicile, cel mult pentru ridicarea unui altar al lui Dionisos în locul bradului de Crăciun.
Să n-o mai lungesc: am scăpat de cumpărături la capitolul fructe cum m-am priceput mai bine: în loc să optez pentru albe sau negre, am ales varianta 2 în 1 (mai mult în capul meu), adică piersici. Cu țara de origine: Africa de Sud.
Și, dintr-odată, m-am bucurat de mediocritatea pe care au întâlnit-o papilele mele gustative. Chiar dacă nu sunt un moderat, chiar dacă îmi e de-a dreptul urâtă corectitudinea politică (ce expresie fără sens!) și privesc schimbarea cuvântului negru în reeditările recente din Mark Twain ca pe o necrofilie literară, m-am bucurat de gustul fără gust al lumii prea gustoase până mai ieri. M-am bucurat că apartheidul nu mai e mic dejun inclus în Africa de Sud, cu toată literatura de anticipație din jurul lui Mandela, că după Cu mâinile curate, Italia, cu tot celuloidul din comisarii ei Catani cu tot, nu mai stă cu capul în paste la prânz și la cină și că Europa încearcă să înțeleagă islamul, cu toate că dieta înțelepciunii nu face casă bună cu mirodeniile unui conflict. M-am bucurat de moderarea gusturilor, dar n-am căzut în asceză, în deliciile ei cu adevărat furibunde.
Și mi-am amintit că în islam există o pildă care consideră furtul drept cel mai mare păcat dintre toate. Mai mare chiar decât crima, care nu înseamnă nimic altceva decât a fura viața cuiva. Nu o spun pentru că Biblia ar trata cu clemență furtul, ci fiindcă pilda musulmană mi-a întărit convingerea că incompetența e și ea o formă de furt; academic spus, o formă de plagiat. Iar incompetența politică, un plagiat ridicat la putere de singura lui sursă bibliografică (necitată): trădarea.
Dar de unde disprețul de-a dreptul rasist cu care un partid câștigător net al unor alegeri a tratat statul, cetățenii acestui stat?! Pe care i-a redus într-o singură noapte la condiția de vietăți, de „negri”, nu de oameni întregi în drepturi și obligații, cu idealuri, cu toate cele trei timpuri în biografia lor socială, mai ales cu viitor. Și nu oricum, ci bătând câmpii despre binele făcut pe ascuns — de fapt, o „condamnare la fericire” a corupției. Despre binele țării, făcut cu forța. Al unei țări pe care corupția o sufocă noapte de noapte cu perna transformată în prompter cu promisiuni și care se încăpățânează să respire. Și o face, la răstimpuri, cum merită un organism viu, normal, datorită colosalului echipaj SMURD format din fiecare dintre cei care au ieșit pe străzile și în piețele orașelor sale. Iar de pauza de respirație a României nu mai trebuie să se folosească nimeni: nici președinția, nici puterea, nici opoziția. Fiindcă gustarea cu aer tare din care mușcă țara în aceste zile nu are nimic din cornul și laptele cu care sunt obișnuiți oamenii noștri politici, mai cu seamă cei de la putere. Așadar, de unde le vine aroganța? Din altă epocă, pe care studenții la istorie din cel mai mare amfiteatru al României, strada, au învățat-o pentru sesiunea asta. Și abia au așteptat să le pice la examen un subiect din ea.
Iar când văd că justiția asta a noastră, așa cum e, a speriat atât de tare un partid ce s-a crezut intangibil — și a fost, în istoria lui — odată ajuns la putere, iar „eroii” ei, deloc robuști, fisurați în veridicitate, au izbutit să fie credibili, cu mucavaua din aura lor cu tot, simt că nu m-am bucurat degeaba de piersicile mele fade. Și nu regret nealegerea strugurilor, chiar dacă suntem la ceas de alb sau negru. Fiindcă de-acum știu că pot fi trimis după claviaturi de pian. Voi veni și cu clapele albe, și cu cele negre. Și cu tonurile, și cu diezii și bemolii lor. Pentru că, dacă „tonul face muzica”, semitonul face dreptatea. Prin emoția pe care o provoacă. Așa, ca în Deșteaptă-te, române!