Cândva, lumea era povestită de nătângi. Simpatici cât cuprinde și buni de pus pe rană, cu poveștile lor pline de tâlcuri adânci, în clipele când viața o apuca pe căi cu nesfârșite primejdii. Iar scena era o viață, cum aflăm din „Furtuna” sau din „Cum vă place”. Și niciun Don Quijote plus un Sancho Panza nu se găseau chiar pe toate drumurile.

Așa încât, ca să nu părem naivi până la capăt, nici lumea în cauză nu era numai bună de întins pe pâine, ci clocotea mai mereu de războaie cumplite, de episoade de ciumă și de neobosite alte molime, care tăiau adânc din populațiile orașelor și cătunelor vremurilor cu pricina. Unde mai pui că tiraniile și tiranii colcăiau pretutindeni prin lume, ocupându-se, îndeobște, cu tăiatul capetelor bieților supuși, anume cele ale strămoșilor cetățenilor de azi din tot mai străveziile democrații apusene.

De aici plecând, înțelegem, natural, că ce trăim noi acum e de o sută de ori mai de preferat decât viețile trăite de oamenii Evului Mediu, de pildă. De acord, doar că atunci când te obișnuiești cu binele, cu triumful rațiunii, fie ea în cheie voltairiană, orice urmă de derapaj de la valorile și normele cu care ai crescut ți se arată a fi un soi de catastrofă în desfășurare. De pildă, cum e să renunți, pas cu pas, vorba unui președinte irosit, la ceva care, în urmă cu trei decenii, nu mai mult, ți se părea firescul absolut. Anume la a spune doar ceea ce gândești într-o lume liberă și legănată de valurile perene ale democrației. Să afirmi pe șleau că albul e alb și negrul e negru, că minciuna nu poate deveni adevăr și nici că virtuțile bazate pe merit și osteneală nu pot fi înlocuite, „in testimonio”, vorba învățatului antic, doar pentru că trecutul trebuie redesenat în culorile noilor reguli ale progresului.

Tiranii de ieri au început, din păcate, tocmai în vestul iudeo-creștin, să fie înlocuiți de tirania meritului întors pe dos. Adevărul începe să valoreze cât o ceapă degerată și se transformă într-o bombă cu ceas atunci când, rostindu-l, riști să afectezi valorile progresiste și, prin urmare, afli că adepții acestora au tot dreptul să te dea pe mâna „poliției gândirii”. Și să-ți facă de petrecanie, aruncându-te de prin universități, din presa mereu mai democrată, dar tot mai puțin credibilă, și chiar din marile povești care au țesut literatura lumii, dacă adevărul tău se întâmplă să nu fie și al lor.

Pe scurt, democrația naturii revine în forță și dă de pământ cu tot ce-am construit în Europa și peste Ocean, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la prăbușirea comunismului. Știa perfect, bătrânul Marx, când ne spunea el, profetic ca întotdeauna, cum că e de dorit „să te desparți de istorie râzând!”. Continuarea ar fi, spre bucuria noilor/vechilor săi adepți, care nici gând nu au să se predea, ba dimpotrivă, îngroașă tot mai vizibil rândurile mai tuturor guvernelor și universităților occidentale, că istoria se poate repeta oricând. Aflăm că e chiar dezirabil să se repete, cu acordul fin al elitelor, și nu, precum odinioară, cu ajutorul Cominternului lui Stalin ori al ,,Marelui Salt Înainte”, al ,,blândului” Mao.

De-aia nu mai sunt prețuite astăzi, religia, nici vechea morală burgheză și nici școala temeinică și istovitoare de altădată. În lipsa lor, izgonirea lumii ca lume, vorba cronicarului, devine floare la ureche prin intermediul scării de incendiu, pregătită pentru ceasul potrivit și la dorința unui Marx niciodată mort de-a binelea. Ba dimpotrivă, mai viu și mai atlet în clipa de față decât oricând în istoria peregrinării sale pământești.