Primul şef de guvern comunist de după cel de-al doilea război mondial, Petru Groza, s-a născut la 7 decembrie 1884, în comuna Băcia, situată în partea centrală a județului Hunedoara, între Simeria şi Călan, la nord-est de municipiul Hunedoara.
Din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească…
Şi-a început cariera politică în Partidul Naţional Român, iar pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii, care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, Petru Groza a fost ales deputat pe listele PNR, pentru ca, pe 17 aprilie 1920, să se înscrie în Partidul Poporului.
Primul şef de guvern în România după cel de-al doilea război mondial
În guvernul generalului Averescu, Groza a fost numit ministru de stat fără portofoliu, în perioada 16 aprilie – 13 decembrie 1921, spune Wikipedia. La alegerile din martie 1922 şi cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului, iar Groza a primit portofoliul Lucrărilor Publice, funcţie pe care a ocupat-o până la 14 iulie 1926, când a trecut ca ministru de stat fără portofoliu. După un exil autoimpus la Deva, a revenit pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor, intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist. Pe 20 iunie 1944, a susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Pe 2 martie 1945, Regele Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, cu realizarea guvernului, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista lui Petru Groza. Guvernul Petru Groza a fost recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946, iar Groza şi-a păstrat mandatul de prim-ministru până pe 2 iunie 1952. Zece zile mai târziu, l-a înlocuit pe Constantin Ion Parhon în funcţia de preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituţia care asigura în mod simbolic şefia Republicii Populare Române. A rămas în această funcţie până la sfârşitul vieţii, pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani, când a murit de cancer.
Urna cu rămăşiţele pământeşti ale celui care a fost primul şef de guvern în România după cel de-al doilea război mondial se află în prezent în cavoul familiei din cimitirul de la Băcia.
75 000 de deţinuţi închişi într-un penitenciar. Numărul mediu…
Perioada în care numărul deţinuţilor politici a fost foarte mare în ţara noastră se întinde din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964, spune Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Numărul închisorilor şi al altor locuri de detenţie cu relativ mulţi ocupanţi a fost de peste 1302. Lista acestora, întocmită de AFDPR, a fost publicată în Albumul Memorial apărut în 2004. Întrucât au existat închisori sau lagăre de muncă cu cel puţin 5000 de deţinuţi în anumite perioade (Gherla, Aiud, Poarta Albă etc), dar cele mai multe cu 1000-3000 de deţinuţi, precum şi penitenciare cu 400-500 „locuri”, s-a estimat capacitatea medie a unui penitenciar la 800 de locuri. Aşadar, capacitatea totală a Gulagului din România a fost de 130 x 800 = 104 000 locuri. Deşi după datele Fundaţiei Academia Civică şi nu numai, numărul locurilor de detenţie depăşeşte cu mult cifra de 200. Dacă se admite că nu toate erau în permanenţă „pline”, în perioada de „vârf” (1948-1964) numărul mediu de deţinuţi închişi la un moment dat, într-un penitenciar, a fost de aproximativ 75 000. La data de 31 mai 2016, în unităţile din sistemul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se găseau 28.309 persoane, 26.894 bărbaţi şi 1.415 femei.
Peste un milion de deţinuţi politici în 16 ani
Durata medie de detenţie politică trebuie estimată ţinând seama că mulţi dintre cei condamnaţi primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani) dar, pe de altă parte, foarte mulţi erau cei reţinuţi pentru anchetă sau condamnaţi „administrativ” pe perioade de la 6 luni până la 60 de luni. S-a considerat deci durata medie de detenţie politică, în perioada 1948-1964, de 2 ani. Din datele de mai sus, se poate deduce numărul deţinuţilor politici din perioada amintită: 16:2 x 75 000 = 600 000.
La acest număr trebuie adăugaţi:
- „prizonierii” capturaţi la Iaşi de sovietici: aproximativ 100 000 (informaţia provine de la colonelul Ion Boldur Lăţescu, veteran al celor două războaie mondiale, care a lucrat la Comisia Română de Armistiţiu în anii 1944-1945);
- etnicii germani din România deportaţi de sovietici (aceeaşi sursă de informaţie): 150.000;
- deportaţii în Bărăgan şi Dobrogea şi în alte zone din ţară, în perioada 1949-1962, în timpul colectivizării şi al războiului ideologic cu Iugoslavia lui Tito: alţi 200 000.
Prin închisorile, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare, au trecut 2 000 000 de oameni!…
În privinţa deţinuţilor politici din intervale 1945-1948 şi 1965-1989, deci într-un răstimp de 27 de ani, s-a estimat un număr mediu de 3000 de deţinuţi, cu o durată de detenţie de un an, adică 27 x 3000 = 81 000 deţinuţi politici. Aşadar, pe baza estimărilor prudente de mai sus, rezultă totalul deţinuţilor şi deportaţii din perioada 1945–1989: 600 000 + 100 000 + 150 000 + 200 000 + 81 000 = 1 131 000 oameni, la care se adaugă numărul oamenilor arestaţi şi reţinuţi pentru perioade scurte de timp, până la 3 luni: 1945-1948 = 80 000; 1948-1964 (26 ani x 30 000) = 780 000. Aceasta înseamnă că (aşa cum rezultă din calculele AFDPR), prin închisorile, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare, au trecut 2 000 000 de oameni!…
Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată.
În calculele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România nu s-a ţinut seama de cetăţenii asasinaţi în luptele din munţi, fără judecată, sau fără a trece prin închisori. Că au existat asemenea crime o atestă gropile comune găsite în diferite locuri din ţară. Numai la Căciulaţi au fost numărate într-o groapă comună peste 300 schelete.
Groapa comună de la Timișoara pe care nu o mai caută nimeni
Despre cel puțin o groapă comună de la Timișoara, de la Pădurea Verde, nimeni n-a încercat să o găsească, în schimb s-a construit Monumentul Rezistenței Anticomuniste din Banat.
În perioada de după cel de-al doilea război mondial, pe vremea lui Petru Groza, primul şef de guvern comunist, Pădurea Verde a fost folosită de Securitate pentru execuții și se bănuiește că undeva în zonă există cel puţin o groapă comună în care au fost aruncate trupurile celor împușcați. Aşa s-a întâmplat, din câte se ştie, la 2 august 1949, când deşi condamnaţi doar la închisoare, şapte români au fost duşi în Pădurea Verde şi executaţi, aruncaţi într-o groapă comună. Pe certificatele de deces, înregistrate abia la 14 august 1957, la opt ani de la execuţie, figurau ca motive ale deceselor, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, insuficienţa cardiacă, miocardita cronică, TBC pulmonar sau hipertensiune arterială…
Bănățeanul Petru Groza, fiul popii din Coșteiu
Mai puţin se ştie că Petru Groza s-a născut în familia moşierului şi preotului ortodox Adam Groza, care a slujit timp de 37 de ani, între 1891 şi 1928, într-o comună din judeţul Timiş, Coşteiu. De altfel, sătenii din Coşteiu au participat în 1918 la adunarea organizată la Alba Iulia, cu ocazia Unirii Banatului și Ardealului cu România, sub conducerea preotului Adam Groza.
După spusele preotului Eugen Alin Ciutac, construirea bisericii actuale din comuna Coşteiu a început în anul 1896, tot sub grija preotului Adam Groza, pentru care s-a cheltuit la vremea aceea 18.000 de coroane. Sfințirea bisericii a avut loc la data de 6/17 decembrie 1898, iar în anul 1923 biserica a primit gratuit, din partea guvernului român, trei clopote.
Fiul preotului din Coşteiu, Petru Groza, a urmat clasele primare în Băcia, iar pe cele secundare la Coşteiu, Lugoj şi Colegiul maghiar reformat din Orăştie. Între anii 1903 – 1905, a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta, după care şi-a continuat studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. După ce a obţinut doctoratul în ştiinţe juridice cu magna cum laude, în 1907, Petru Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva, fiind de asemenea şi membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.
foto: fototeca online a comunismului românesc