Azi se marchează în istoria contemporană a României un moment ce încă nu este pe deplin elucidat de specialiști. Poate cei 74 de ani scurși de la actul de la 23 august încă nu sunt destui pentru o corectă decantare a faptelor de zgura de idei preconcepute și de reminiscențele celor implicați.
Rămâne misiunea istoricilor din secolele ce vor veni de a pune în contextul potrivit și de a da o tălmăcire fără părtinire a evenimentelor. Cert este că, prin acel act s-a schimbat total soarta țării, dar și a relațiilor cu alte state fie din cele implicate în al doilea război mondial fie din cele puține care nu au fost în acel conflict. Însăși istoria noastră ulterioară pentru multe decenii a fost influențată de acel act.
A fost lovitură de stat? A fost întoarcerea armelor împotriva foștilor aliați? A fost o mișcare antifascistă de eliberare națională (cum suna propaganda de tip socialist)? De fapt a fost cam din toate câte ceva în proporții variabile.
Pe atunci, tânărul rege Mihai a fost protagonistul principal ce a coagulat în jurul său diverse forțe pentru a da lovitură de stat. Dar ulterior aceste forțe au început să-și aroge merite din ce în ce mai mari marginalizând rolul suveranului. Ba chiar, s-a mers până la a nega total implicarea acestuia în insurecția armată.
Cu sprijinul mai multor partide politice, regele a înlăturat guvernul lui Ion Antonescu, care a condus până atunci statul cu mână de fier. El a continuat alianța nefirească a României cu Germania nazistă chiar și după ce aceasta și-a arătat limetele. După ce frontul Axei din nord-estul României s-a prăbușit în fața unei ofensive sovietice, situația a devenit total diferită.
Armata română a trecut la o colaborare a sa cu armata roșie sovietică pe frontul moldovenesc, un eveniment considerat decisiv în progresele aliate împotriva puterilor Axei din teatrul european al celui de-al doilea război mondial.
Proiectul de lovitură a fost susținut de Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, care s-au coalizat în blocul Național Democrat în iunie 1944.
La 23 august 1944, regele Mihai s-a alăturat politicienilor opoziției pro-aliate și a condus o lovitură de stat cu sprijinul armatei. Regele, care inițial a fost considerat a fi mai mult un rege neimplicat, a reușit să-l desființeze pe dictatorul Ion Antonescu. Regele a oferit un refugiu neconfrontațional ambasadorului german, Manfred von Killinger, dar germanii au considerat lovitura „reversibilă” și au încercat să transforme situația prin atacuri militare.
Prima armată română, cea de-a doua armată română (sub formare), rămășițele Armatei a treia și Armata a IV-a românească (un corp) se aflau sub ordinul regelui de a apăra România împotriva oricăror atacuri germane. Regele s-a oferit apoi să pună armatele bătute ale României de partea aliaților.
Au urmat lupte foarte grele cu multe pierderi. Cei ce se bucurau de ieșirea din război au văzut că de fapt acesta a mai continuat încă trei sferturi de an pe frontul de vest.
Dar fapt incontestabil, recunoscut de Puterile Aliate, prin această insurecție a fost scurtată cu cel puțin jumătate de an conflagrația în întreaga Europă.
Sigur că nu au lipsit urmările. Aservirea treptată, dar totală a țării către marele aliat de la răsărit. Pentru cei ce văd trecutul doar unilateral ar trebui să se gândească că această acaparare a țării în așa zisul „lagăr socialist” ar fi avut loc oricum indeferent de ce parte ar fi încheiat România războiul.
