Vă mai aduceți aminte de Kissinger? De Henry Kissinger, miticul secretar de stat al SUA, cel care, de la Nixon încoace — poate cel mai mare președinte american al secolului trecut —, a marcat politica mondială atunci când republicanii s-au aflat la putere? În general, despre el, când era în fruntea trebii, se vorbea în șoaptă fiindcă și oamenii politici, și presa au învestit în el nu doar admirație, ci și un serios capital de presupuneri care mergeau puțin dincolo de regula jocului. Oriana Fallaci, într-o carte celebră de interviuri cu mai marii lumii, îl așază undeva între Richelieu, Mazarin și Machiavelli. Iar pentru cititorul mai puțin nuanțat, acest din urmă nume ar putea produce confuzie fiindcă ilustrul florentin nu a spus niciodată că „scopul scuză mijloacele”, ci, din Principele său, lesne se poate deduce că un nobil scop poate scuza mijloacele.
În fine, vă mai spun câteva lucruri despre biografia acestui evreu american născut în Germania, în 1923, în orășelul Furth, care, când avea 15 ani, a fugit în Anglia, iar apoi în Statele Unite fără a ști o boabă engleză. Evident, a fugit din cauza terorii antisemite declanșate de Hitler. A studiat la celebra universitate Harvard, apoi a prins pasiunea politicii, astfel că a devenit consilier al președinților Kennedy și Johnson. De îndată ce Nixon a ajuns la Casa Albă, a dobândit cea mai privilegiată poziție a politicii SUA, cea de secretar de stat. A primit Premiul Nobel pentru Pace fiindcă a negociat sfârșitul războiului din Vietnam, a făcut o serie de lucruri pe care succesorii lui nu le-au putut atinge. Într-un cuvânt, a fost un soi de Superman al scenei politice de la Washington.
Dintotdeauna, opinia publică a avut nevoie de asemenea mituri, dar nu despre asemenea imagini ideale aș dori să scriu, ci despre condiția lor într-un sistem democratic. Fiindcă nimic nu este mai buimăcitor decât ceea ce a spus în 1977, când a plecat de la Casa Albă:
„Am devenit un om indispensabil, și o democrație nu are nevoie de oameni indispensabili”.
„Domnise” acolo ca secretar de stat sub doi președinți și tocmai de el, unicul supraviețuitor al Scandalului Watergate, marele dirijor al politicii externe americane — supranumit „dădaca mentală a lui Nixon” (Oriana Fallaci) —, de EL nu mai era nevoie! Devenise atât de influent, atât de performant, de indispensabil, încât decizii vitale pentru SUA puteau sta oricând, fatalmente, sub zodia unei dureri de măsele, unei indigestii, unui capriciu fiziologic ale persoanei cu numele Kissinger. La Casa Albă circula chiar o glumă în legătură cu relația dintre el și Nixon : „Știți ce s-ar întâmpla dacă ar muri Kissinger? Richard Nixon ar deveni președintele Statelor Unite!”
Dintre toate lucrurile pe care le-am citit despre democrație, fraza citată mai sus mi se pare a fi cel mai aproape de esența democrației: garanția ei nu stă în „actorii” excepționali, ci numai și numai în felul în care este distribuită sau administrată puterea. Evident că, prin însăși această alcătuire, democrația nu are nevoie de oameni indispensabili.