”Jurnal. Un om care scrie” este volumul cu numărul patru din seria tematică pe care Mircea Cărtărescu a început-o (prin publicare) acum aproximativ două decenii și (prin scris) cu peste 28 de ani în urmă. În sumă, cele patru (deocamdată patru – căci proiectul are încă viitor) reprezintă cea mai vastă operă, cel puțin ca întindere, a acestui uluitor scriitor român. În medie, fiecare dintre cele mai volume trec binișor de 600 de pagini; ritmul lor de apariție este dat de o cifră cu valențe magice – o dată la șapte ani. Este un proiect editorial despre care, chiar la ultima pagină a volumului patru există mențiuni explicite în acest sens, e bine să avem speranțe că va continua. Un proiect care începe imediat în 1990.
Mircea Cărtărescu, 1990: ” Nu simt nevoia să spun ceva, ci să fiu aici, mă folosesc de fiecare pagină ca de-o lentilă care-mi focalizează o stare interioară altfel indescifrabilă, ca de-o grilă într-un rebus abstrus. Într-un fel, foaia însăși e cea care scrie, care-și revelează cerneala simpatică la lumina caldă a gândirii mele. Orice foaie e pre-scrisă și conține-ntr-un fel, în grosimea ei, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi, care e toată contribuția ta. Dar poți căuta toată viața acea unică înclinație, în lipsa căreia totul e ecolalie, palilalie, glosolalie, bâlbism”.
Este, pe de altă parte, cartea despre care autorul său spune că „Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.”
”Jurnal. Un om care scrie” adună, așa cum se poate deduce dintr-o notație de mai sus, cei mai recenți șapte ani ai vieții (și operei) lui Mircea Cărtărescu. Intervalul în interiorul căruia stau notițele diaristice din acest volum este 2011-2017, iar oferta tematică pe care ne-o propune această carte (pe care o putem ”lua în posesie” în foarte multe feluri) este cu adevărat spectaculoasă.
Intervalul menționat mai sus este, o știm prea bine, cel în care Mircea Cărtărescu forjează și, în cele din urmă, publică o carte despre care editorul său, Gabriel Liiceanu, spunea cu multă emoție și încântare: ” Primul gând când am terminat a fost să îmi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit ‘Solenoid’», căci, în fapt, despre asta e vorba, despre un eveniment care îţi taie, oarecum, viaţa în două. Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând.. Prin urmare, ”Jurnal IV. Un om care scrie” este (și) cartea care ne duce în ”bucătăria”, dar și în sala de naștere și de travaliu pentru una dintre marile cărți ale literaturii române cel puțin din ultimele (bune) decenii: Solenoid.
E și cartea în care avem multe notații despre depresie, despre retragere și despre revigorare – toate acestea în raport cît se poate de direct cu însuși Mircea Cărtărescu.
Dar e și cartea în care sunt consemnate, cu bucurie cel mai adesea, bornele unei cariere internaționale binemeritate pentru cărțile lui Mircea Cărtărescu, o cariera care cunoaște în ultimii ani momente dintre cele mai bune.
Este, de asemenea, și volumul în care, față de restul de trei din aceeași serie tematică, apare un personaj nou, cu rol pozitiv (dar nu integral pozitiv): Facebookul (și, odată cu acesta, povestea descoperirii și, mai apoi, a distanțării de acest instrumente social media atît de polimorf).
”Jurnal. Un om care scrie” este și cartea lui M. Cărtărescu devenit bunic, a lui M.C. tatăl unui băiat pe care îl iubește nespus de mult, a lui M.C. pasionat de fotografie, a aceluiași M.C. foarte atent cu pisicile, a unui M.C. pe care îl știm bine din alte cărți ale lui ca mare maestru al descrierilor vegetale. E, desigur, și cartea lui M.C. care e atent, măcar cu coada ochiului, la ceea ce se întîmplă politic în țara lui, în țara noastră; atent și, nu de puține ori, exasperat de cursul evenimentelor și de neputința celor care știu prea bine că lucrurile nu merg deloc bine.
”Jurnal. Un om care scrie” e și în multe alte feluri. Și va continua. Un caiet nou e deja început.
Cristian Pătrășconiu