Toamna trecută a fost cadrul unui joc de cuvinte și interpretări socio-istorice care, izolate, ar fi fost de poveste. Necazul era că protagonistul principal, nimeni altul decât Josep Borrell Fontelles, nu oferea prima reprezentație de acest gen. Să spunem că domnia sa, politician cu o îndelungată activitate diplomatică în numele Spaniei, ocupă azi fotoliul de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politici de Securitate, ceea ce în mod automat îi conferă și poziția de vice-președinte al Comisiei Europene. Pe scurt, e un fel de ministru de Externe al Uniunii Europene, ceea ce și repetă cu multă mândrie ori de câte ori are ocazia. În rezumat, sarcina sa este să construiască „o Europă mai puternică pe plan mondial”. Și de aici începe balul. La cei 76 de ani pe care îi poartă cu un aplomb ludic demn de invidiat, oscilează între idealisme beletristice, mituri socialiste (căci provine din Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli) și ceva glazură din limbajul tehnic al Uniunii Europene. Însă, cu mandatul pe care îl deține se află permanent în atenția presei de pretutindeni, a politicienilor de toate orientările și religiile lumii, iar efectele spuselor sale sunt preluate drept puncte de vedere ale Uniunii. Ceea ce în multe privințe intră în contradicție cu realitatea din teren, cu pretențiile politicienilor europeni sau chiar cu declarațiile propriului Serviciu de Acțiune Externă.

Invitat de predecesoarea sa în aceeași funcție, Federica Mogherini, la Bruges, a comis-o din nou. Celebrul Colegiu al Europei, deschis în orașul belgian încă din 1949 prin grija unor uriași ai politicii europene de atunci, precum Robert Schuman sau Winston Churchill, vizitat de cam toată elita continentală, de la Margaret Thatcher la Javier Solana, acest colegiu tocmai a inaugurat un proiect-pilot pentru tineri diplomați europeni. Doamna Mogherini a obținut funcția de rector al Colegiului, nu fără contestații aprinse. Dar l-a invitat pe Josep Borrell să le adreseze aspiranților la diplomație câteva cuvinte pline de învățături. Și cam așa au și fost, doar că sub o întunecată umbrelă cu ambiguități și contradicții care i-au adus un nou val de notorietate negativă Înaltului Reprezentant. De departe s-a impus — și reținut — metafora cu care spera să câștige admirația ucenicilor din sală: „Bruges este un bun exemplu pentru grădina Europei. Da, Europa este o grădină. Am construit o grădină. Totul funcționează. … Restul lumii — iar tu, Federica, stii atât de bine —, restul nu e chiar o grădină. Cea mai mare parte a restului lumii este o junglă, iar jungla ar putea invada grădina”. Au urmat o serie de critici extrem de dure din „junglă”, dar și din „grădina” Europei; formal, domnul Borrell și-a cerut scuze pentru faptul că i-au fost înțelese greșit cuvintele, dar a subliniat că nu se dezice de cele spuse, încercând tot felul de explicații.

„Judecând după cât de multe discursuri slabe auzim, această declamație nu ar fi meritat multe comentarii dacă nu cuprindea insensibilitate lipsită de diplomație și rasism. Dar a inclus puțină înțelepciune și foarte multe clișee și contradicții. A fost greșit structurat și slab prezentat”. (Marwan Bishara, Al Jazeera). „Cuvintele lui Borrell au fost înrădăcinate în colonialism și rasism.” (Marc Botenga, parlamentar belgian din partea Stângii)

Cu siguranță, istoria și experiențele noastre personale ne învață că nicio parte a lumii nu e lipsită de violență.” (Bob Rae, ambasadorul Canadei la ONU)

„Acest tip de comentariu crează o prăpastie serioasă în calea autonomiei strategice europene”, preciza Mohammadbagher Forough, cercetător la Institutul German pentru Studii Globale și Regionale. „Jignește la cel mai profund nivel țările din restul lumii, din cauza istoriei colonialismului.” Iar lista reacțiilor poate continua.

Cum spuneam, domnul Borrell nu este la prima gafă de proporții și nici nu pare deranjat de repetarea lor. Ghinionul nostru e că Europa se află sub un multiplu asalt și, pentru a răspunde cât de cât mulțumitor pentru locuitorii ei, ar trebui să ofere un cu totul alt tip de mesaj: coerent, rațional, decent, unitar, dătător de speranță. A insista că „Europa reprezintă cea mai bună combinație pe care a reușit umanitatea să o construiască între libertatea politică, prosperitatea economică și coeziunea socială” (J. Borrell), în timp ce se chinuie să integreze migranții pe care i-a chemat în ajutor, în timp ce e plină de refugiați interni și de disparități tot mai pronunțate între diferitele regiuni/țări componente, nu clarifică strategiile avute în vedere de Bruxelles. Cu atât mai mult cu cât tema identității a redevenit subiect principal chiar în această vară, și nu numai. O știe și Înaltul Reprezentant. Și ne spune că „istoria Europei a constat din confruntarea identităților. Catolicii împotriva protestanților, francezii împotriva germanilor. Și azi, identitatea reprezintă adevăratul câmp de bătălie. Identitatea revine ca temă foarte puternică.” (discursul de la Bruges). Dar nu oferă nicio soluție, cu toate că, rezumând un summit pe tema „Quo Vadis Europa”, desfășurat vara trecută, domnul Borrell aprecia discuțiile pe tema „bătăliei globale pentru identitate” si concluzia de atunci cum că „UE nu este prea bine pregătită pentru această bătălie. Timpurile s-au schimbat și simpla invocare a valorilor democratice nu mai este universal răspândită: statele autoritare au construit și oferit o narațiune alternativă”.

Așadar, ce anume este Uniunea Europeană? Cu un război nimicitor la porțile ei, cu milioane de refugiați interni și externi care caută „țara făgăduită”, dar cărora, iată, li se spune că provin din junglă, cu pretenții de a deveni o mare putere mondială, însă cu atitudini, în continuare, neo-coloniale și euro-centrice, Europa își subminează legitimitatea chiar în fața propriilor locuitori. Josep Borrell însuși enumeră cele mai grave crize contemporane — războiul, migrația, schimbările climatice și securitatea cibernetică. E greu de înțeles cum consideră domnia sa că poate beneficia de suportul cetățenilor europeni de vreme ce pronunță formule deloc onorante ori de câte ori are ocazia. Și, mai presus de orice, aproape fiecare paragraf stă, ca pe un umeraș, așezat pe o contradicție. În fața războiului care ne-a pus sub întrebare toate certitudinile și legendele urbane, în fața așteptărilor disperate ale „Sudului Global”, Europa nu prea știe ce fel de animal politic este și cum să-și ascundă lecțiile nefăcute.

Grădina și jungla

Cu toții trebuie să ne amintim celebra învățătură a lui Voltaire privitoare la nevoia de a ne cultiva, fiecare, grădina. Se referea atât la spațiul fizic de lângă casă, cât și la principii, valori, identitate proprie. În teorie, Europa contemporană este rodul iluminismului, a opțiunii pentru raționalitate și demnitatea umană. Ca urmare, metafora grădinii se află acolo, în rădăcinile culturale ale Europei de azi. Dar, în fața criticilor dure la care a fost supus, Josep Borrell „s-a apărat” spunând că oponenții săi sunt atât de vehemenți convinși fiind că expresia aparține conservatorilor americani, în timp ce el nu aparține acelei școli de gândire. (cf. Reuters)

Această degringoladă identitară continuă cu „detaliul” apartenenței. În 10 octombrie, cu doar trei zile înaintea discursului de la Bruges, a avut o „ședință de lucru” în minister (EEAS). Acolo cerea construirea unui „esprit de corps” al diplomației europene. Și doar câteva minute mai târziu, aceiași diplomați erau somați să se exprime în limbile naționale și regionale pentru a disemina informația către toți europenii, nu doar celor ce înțeleg limba engleză. Inițiativă lăudabilă, ar fi spus și Dante Aligheri, care trudea la susținerea limbilor „vernaculare” în raport cu latina vremii sale. Dar domnul Borrell revine la Bruges și spune oracular: „punctul de pornire a producției (!!! sic) anuale a generațiilor de diplomați europeni care nu mai au în minte țara lor — da, ei vor avea mereu în minte țara lor…”. Nu aflăm care ar fi punctul de pornire, ci doar că cele două identități nu se contrazic una pe cealaltă.

O altă lecție interesantă este cea despre raportul dintre individ și instituțiile UE. Aparent, îl citează pe Jean Monnet, posibil scos din context: „oamenii contează, instituțiile contează și mai mult”. Și continuă domnul Borrell: oamenii pleacă, instituțiile rămân. Acestea contează. Există o diferență mare între Europa și restul lumii în aceea că noi avem instituții puternice. Iar cel mai important lucru pentru calitatea vieții oamenilor sunt instituțiile”. Este cutremurător. Dacă instituțiile contează mai mult decât oamenii, atunci ce anume sunt oamenii din grădina lui Borrell? Cu siguranță, nu ceea ce ar fi dorit Voltaire, nici omul luminilor — rațional și eficient. Un simplu mecanism într-o Instituție (scris cu majusculă). Tipic socialist? Insuficientă explicație. Dacă instituțiile, și nu valorile au prioritate, iar oamenii devin subiecte secundare față de instituții — fie ele naționale, fie europene —, să nu ne mirăm că oamenii întorc spatele și se lasă conduși, chiar prin junglă, de discursuri mai atrăgătoare în care măcar li se promite un rol principal, acela de om. Europa ar fi putut fi, foarte bine, o grădină pentru oamenii săi, dar, dacă oamenii sunt secundari față de instituții, e firesc să renunțe la grădină. Temerea cea mare a domnului Borrell este că jungla externă va invada minunata-i grădină dacă diplomații nu vor găsi formule să țină „sălbaticii” dincolo de porțile raiului. Ceea ce nu poate pricepe este că, prin aroganțe de acest tip, va avea de descoperit că jungla cea mai feroce va renaște chiar în mijlocul Europei — și avem suficiente exemple de fanatism. E minunat că subliniază importanța instituțiilor în construirea unei lumi moderne și acceptă că în Sudul Global, fiecare va trebui să-și construiască propriile instituții spre a „evita neo-colonialismul”. Fabulos. Dar dacă aceste societăți „retardate” au deja instituții, unele mult mai vechi decât Uniunea Europeană, unele vechi de secole, instituții care au asigurat stabilitatea și chiar civilizația acelor locuri, dar au fost subminate de expansiunea colonială? Și dacă, între oamenii „junglei”, sunt numeroși (central-est) europeni care au ieșit în stradă pentru că doreau să trăiască în ordinea unei grădini, numai că, pentru ei, pentru ideea europeană, individul, personalitatea umană (și drepturile omului) sunt mai importante decât toate instituțiile lumii? Dacă ei știu cum pot instituțiile să strivească un individ și caută, în grădină, tocmai aleea pentru oameni?

În scuzele prezentate presei și umanității (oare?), Înaltul Reprezentant al UE a precizat că prin junglă înțelege lipsa ordinii juridice și dezordinea ce guvernează politica globală, permițându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva, și fără să știe, tocmai a mărturisit că și-ar dori o conducere unitară, monistă a planetei, în locul pluralismului și diversității. Căci ordinea juridică mondială aduce înapoi monștrii colonialismului și euro-centrismului. Cultural vorbind, s-ar putea face abstracție de acest vehicul prin dialog și interculturalitate. Dar, odată ce instituțiile sunt puse la treabă, e greu de crezut că Marele Sud (incluzând sudul global și sudul dinăuntrul Europei) ar continua să accepte regulile jocului. O spunea chiar Voltaire însuși: „vremurile luminate vor lumina doar un mic număr de oameni onești. Oamenii obișnuiți vor fi întotdeauna fanatici”.

Cum îi stă bine unui înțelept, Josep Borrell are, și aici, răspuns. Le-a cerut-o clar diplomaților europeni din subordinea sa, anume să aducă înapoi politicul mai presus de „cooperarea economică și tehnologică”, printr-o „revoluție a culturii organizatorice a Uniunii Europene”. Poate că Europa ar avea nevoie să se trezească din somnul său postbelic, dar stabilitatea sa din ultimele decenii s-a bazat tocmai pe instituțiile (birocrația) care urmărea cooperarea. A aduce politicul deasupra nu doar că îi contrazice Înaltului Reprezentant preferința pentru instituții, dar tocmai le desființează. E rău dacă instituțiile strivesc omul, însă dacă și acestea dispar în volbura politică, individul, omul de rând nu mai poate păși în grădină. Slujbași acolo rămân diplomații, în timp ce restul, cei dinafara politicului și cei ce cultivă alt tip de instituții, vor fi expulzați înapoi în junglă. Desigur, orice legătură cu nazismul e pur întâmplătoare, iar criticile venite de la „New York Times” ori din Emiratele Arabe Unite deranjează armoniile raiului. De acolo, diplomații sunt trimiși de domnul Borrell în junglă spre a o ține la distanță și sub control.