E de ajuns să-i vezi ochii, înroșiți de ură și lățiți pe fața descărnată de creme și de farduri, ca să înțelegi că nu despre viață și neîmplinirea ei e vorba în cazul lui. Omul e un „proiect” ratat încă de când a deschis acei ochi pentru prima dată, pe astă lume.

Încerci să ghicești că retardul de care suferă e mai degrabă genetic, însă, mai apoi, îți vine în minte: „dar dacă o face înadins, dacă nu e, totuși, nebun-sadea”.

Și totuși, nu ai acum să nu verși o minimă simpatie pentru condiția sa de ins chinuit, de „umilit și obidit”, vorbă dostoievskiană, imposibil de pierdut prin memorie.

Prăpăditul ăsta, orice ar încerca să facă pentru a ieși din ,,subterană”, nu are sorți de izbândă. Nu pe această planetă, e limpede.

El rămâne clovnul mort din fașă, deși o brumă de talent are, fără îndoială. Tocmai de- aia îi va reproșa mamei sale că nu l-a făcut și pe el un om de succes, un capitalist feroce și reușit, așa, ca acela pe care, pentru că nu-i arăta o minimă formă de iubire, bănuind că îi este, totuși, tatăl natural, îl spulberă cu o ploaie de gloanțe, împreună cu întreaga familie, cea nouă.

Urmează, în chip natural, sarabanda fără de sfârșit a crimelor în masă, pe care Jokerul schimonosit de ură și plin de otravă din cap până în picioare le duce la capăt cu un rânjet nici măcar isteric, ci, mai degrabă, roșu-brun pe față.

El măcar juca într-un film, vor spune unii, acum, când lumea de peste Ocean pare că ia foc, la propriu, iar Joaquin Phoenix se producea în rolul respectiv pe bani mulți, făcând, desigur, o treabă bună, ca în mai toate rolurile sale.

Iată însă că mesajele filmului, multipremiat anul trecut, nu doar cu Oscar, devin „literă de lege” prin marea democrație americană. Între altele: „hai să-i căsăpim pe capitaliști”, că a lor e împărăția și mărirea, iar în final, ca bucuria să devină maximă, să dăm foc Romei, că tot e putredă și plină de inechități.

Toate aceste „versete”, rostite mereu și mereu prin tot Occidentul de câteva decenii bune încoace, multe dintre ele, vezi uriașa inegalitate creată de globalismul economic tribal, fiind, pe fond, reale, sunt pe cale să-și atingă scopul.

Gestul nefericit, de o violență aiuritoare, al polițiștilor care l-au „trecut” pe lumea cealaltă pe George Floyd se înscrie, și el, în marja de ură, nu doar rasială, care încă îi stăpânește pe mulți dintre pământenii actuali.

Numai că, procedând în maniera atât de dragă și la îndemână unui Stalin ori Hitler, adică nimicind tot ce presupune rasă umană neconformă cu propriile tale „valori”, se va alege praful tocmai de biata rasă umană. Abia ieșită, de puțin mai mult de o jumătate de veac, din bezna mortuară a celor două totalitarisme: cel roșu și cel brun.

Nu de Abaddon Exterminatorul are nevoie lumea de azi, așa strâmbă și încă atât de inegală, cum continuă să fie. Și nici de jokeri care, în loc să-i facă pe copii să râdă din toată inima, aleg să le ia gâtul, la nimereală, tuturor bogaților lumii, albi sau negri la piele sau la suflete.

Căci „clovnerind” altfel, viața lumii actuale nu se va dovedi doar vânare de vânt, ci, mai ales, locul unde, curând, „nu va mai rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată”.