„Chiar mergi până-n China?!” „Oho, am fost eu și pân-la Iași…” Și nu exageram când i-am răspuns celui care m-a întrebat: e nevoie de mai puțin timp să ajungi în țara cu cea mai numeroasă populație din lume, decât în capitala Moldovei. Adevărat, pe calea aerului, nu pe cea ferată, dar suntem în secolul XXI, nu?
Când a început coborârea avionului și pregătirea de aterizare, am văzut pâlcuri-pâlcuri de blocuri turn înconjurate de generoase spații verzi. Cât cuprindeam cu ochii prin hubloul aeronavei, grupuri de 10–20 de turnuri se înălțau din peisaj. Deși populația Beijingului o depășește binișor pe cea a României, fiind de aproape 22 de milioane, densitatea ei este doar de două ori mai mare decât a Bucureștiului. Și asta pentru că Beijingul se întinde pe o suprafață de aproape 17.000 de kilometri pătrați!
În timp ce autocarul ne-a cules (am fost împreună cu scriitorii Liviu Ioan Stoiciu, Peter Sragher, Cătălin Mihai Ştefan, Ilie Cristescu, Mihaela Gligor, Adrian Lesenciuc, Marius Chivu și Dan Pleşa, pentru a participa la cea de-a 25-a ediţie a Târgului Internațional de Carte de la Beijing, invitați fiind de către Institutul Cultural Român) de la aeroport (unde ni s-au luat amprentele la toate degetele — pentru a doua oară, prima depunere a lor fiind la Ambasada Chinei din București, odată cu cea a neverosimilului formular ce trebuie completat pentru obținerea vizei) și ne-a dus spre hotel, mi-am amintit ce mi-a spus domnul Mircea Mihăieș în 1999, după ce s-a întors din China: Secolul XXI va fi chinez sau nu va fi deloc! Primul sfert de secol a fost deja adjudecat, iar al doilea se pare că tot în contul chinezilor va intra.
Pe autostrada cu câte trei benzi pe fiecare parte, doar limuzine și mașini mari și tari, 4 x 4, toate noi și de firme cu cotă. Singurele autoturisme care „ieșeau din coloană” erau taxiurile, mai obosite, mai lente, dar ieftine. Mai ca-n București!
O dată cu intrarea în oraș, autostrada era străjuită, pe o parte și pe alta, de clădiri noi și înalte, cu 20–30 de etaje. Sedii de firme, de instituții, hoteluri. Blocurile de locuințe erau mai în spate, dar tot cam la aceleași înălțimi (în China, dreptul de proprietate este limitat doar la două generații; nepoții, spre exemplu, trebuie să cumpere apartamentul plătit de bunici și moștenit, apoi, de părinții lor). Paradoxal, deși mașinile umplu străzile, roțile li se mișcă și circulă. Asta și pentru că, în afara semafoarelor care funcționează, e plin de politiști. Pe stradă, la intersecții sau în mașini ce patrulează. Cum plin este și de camere de filmat. Le vedeam cu stăteau ciorchine pe stâlpi, iar aceste „fructe ale cunoașterii” erau peste tot prin Beijing.
Te simți în siguranță ceva de speriat, zău așa! Mai puțin ca pieton care vrea să treacă strada. Dacă nu ești foarte atent și iute de picior, ai toate șansele să fii lovit de mașinile pentru ai căror șoferi pietonul nu există. Nici bicicliștii, nici motocicliștii ori posesorii de chestii electrice pe două roți. Noroc că stația de metrou era chiar în fața hotelului, iar ieșirile erau în zone închise circulației.
Metroul din Beijing este o minunăție: e curat, vine repede, merge iute, are indicații precise (și în stații, și în interiorul său), este ieftin, te duce mai în toate zonele importante. Și, cum se subînțelege, e împânzit de camere de filmat.
Piața Tiananmen și Orașul Interzis sunt față în față. Între ele, o mare de oameni, majoritatea chinezi. Mai toți vor să intre pe sub Poarta Păcii Cerești, în refacere, străjuită de portretul lui Mao Zedong, președinte al Chinei comuniste din 1945 și până în 1976, când a murit (al cărui trup îmbălsămat poate fi văzut în sicriul de cristal din Mausoleul ce-i poartă numele, situat chiar în mijlocul pieței), ca să vadă Palatul Imperial în care au trăit împărații Chinei, din dinastiile Ming și Qing, până în 1911, anul revoluției. Palatul are o suprafaţă de 720.000 metri pătrati, 9999 de camere, patru porţi uriașe și este apărat de un zid înalt de aproape 13 metri și de un şanț lat de 5 metri. Ca să intri în interior, musai să faci o rezervare on-line. Sau să plătești cam 100 de dolari la speculanți.
Am vizitat, apoi, Templul Regal Ancestral, pe care comuniștii chinezi l-au botezat Palatul Cultural al Muncitorilor din Bejing, care datează din secolul XV și a fost parte a Orașului Interzis (i s-a spus așa fiindcă oamenii de rând nu aveau voie să intre înăuntru, fiind exclsiv pentru familia regală chineză și curteni). Am văzut câteva expoziții de artă vizuală chineză contemporană (increbile acuratețea desenelor și realismul lor: ai fi jurat că erau fotografii!), cupluri de miri ce se pozau la greu, în ipostaze mai mult ridicule decât tandre, pini, chiparoși, nuferi și finețuri arhitectonice amuțitoare.
Am ieșit de acolo în cea mai mare piață din lume, am trecut pe lângă locul de veci al tovarășului Mao și am ajuns la Poarta Zhengyang, cea din sudul bătrânului Beijing.
