Și din Muntenegru, „reprezentativii” noștri ne-au transmis, retransmis câte ceva din înțelepciunea lor. Fiindcă — nu-i așa? — de când ne e tot mai străină beția victoriilor, luciditatea ne dă afară din casă și o luăm pe bătătură. Ba chiar pe arătură, filosofând.
Dar să rămânem în proximitatea casei, a specialității casei și să ne lăsăm călcați pe bătătură. A câta oară? A câta auzim că fotbalul practicat de naționala României e oglinda societății din spațiul carpato-danubiano-pontic. Că noua variantă tricoloră a acestui sport e nici mai mult, nici mai puțin decât expresia conflictelor din lumea românească. A unei societăți scindate. Care, când nu are cu cine — și n-are! —, se ceartă cu ea însăși.
O fi sau n-o fi așa, eu văd în primul rând jocul și scorul. Și, mai ales, norocul nostru legendar, de care nici dacii și nici dacii liberi n-au avut și n-au — cei din urmă daci — parte. El se numește Chiricheș și, cu asta, basta. Iar fără el ne-ar fi infinit mai greu de când substantivul „meci” e sinonim, în limba română, cu „înfrângere”.
Așadar, bine că avem un „om al meciului”. Și un selecționer ce meditează, după primul joc oficial, la propria-i carieră. Ca un universitar de pe malurile Begăi, în urmă cu, iată, multe mandate, la debutul său în cea mai înaltă funcție în instituție. Rămân, dar nu prea mult — merg mai sus, când voi fi chemat! Și a rămas. Dar asta chiar e treaba lui până la urmă.
Așa să fie și cu Fiul Puiu? De ce nu? — dacă fotbalul e derivata de ordinul întâi a societății. A țării, în cazul juniorului Iordănescu. Că doar Burleanu l-a pus, iar pe Burleanu l-a pus Băsescu. Băsescu, pus de noi. Deci n-ar mai trebui să punem Geoană pe Geoană de atâta responsabilitate. Și să răspundem odată.
Dacă, totuși, îmi bat capul să văd ce e cu expresia asta a societății numită fotbal, dau un singur contraexemplu: naționala României pe vremea Pieței Universității. Și mă feresc să merg înainte de ’90 fiindcă iar primesc explicații „clasice”: lipsa de tentații, de pildă, sau disciplina. Totuși, să expediez și mitul sportului frate (de cruce — sic!) cu dictatura comunistă. În contrapartidă mai vin cu un exemplu (ultimul): Olanda anilor ’70, avanscena libertinajului capitalist. În care fotbalul portocaliu plutea odată cu pletele lui Cruyff și peste felinarele roșii din Amsterdam, și peste aburii de Johnnie Walker din vestiarul Ajax-ului. Și, să nu uităm!, peste fumul de Dunhill al lui Piști Covaci.
Ștefan Covaci din Timișoara. Adică din orașul fără fotbal, de azi. Sau cu un fotbal oglindă a societății timișorene? În care Chiricheșul nostru e Dominic Fritz? Nu, e prea mult, mult prea mult, chiar dacă Alin Nica meditează la propria-i carieră ca minigeneralul de la națională.
Nu, fotbalul timișorean nu e derivata noastră, a societății. Dimpotrivă, suporterii poliști cer echipei să se înscrie în liga a treia, acolo unde, sportiv, îi e locul. Și unde condițiile de pe „Știința” (sau „Electrica”) sunt ca la mama acasă, rămânând indiferentă la portița deschisă de gazul medieșean. Asta și ca nu cumva — glumind sinistru — să fie retrogradată de Dinamo la finele anului competițional viitor. Iar Ripensia, chiar dacă s-a hotărât să rămână în liga a doua, o va face la Arad, unde speră să nu mai fie un pitic cu picioare în lut, ca pe „Electrica”. Ci o tânără doamnă pe iarba de Arad, dacă nu are „de acasă”. Iarbă! Și unde poate „produce” vise copiilor arădeni, fiindcă cei din Timișoara stau la televizor.
Deci, nu noi, cei ce ne mai scindăm din când în când pe la terasele care au luat-o complet razna în acest oraș și trebuie pedepsite cu moartea de un regulament imberb și de o cruzime pe măsura cruzimii copilului care arde muște, punem bețe-n roate fotbalului timișorean. Ci cei care nu-i pun iarbă-n roate și nouă tribune-n… șezuturi.
Și să nu creadă cumva Fritz, dacă nu-și vede de „Lego”-ul său, și Nica, dacă nu-și vede de „Păltinișanul” lui, că prestațiile poliste și ripensiste din acest sezon (de bine, de rău, trecut) le-au întins o mână. Că n-au pentru cine sau că mai au timp. Fiindcă Timișoara chiar e oglinda lor de când i-am votat. Și acest iunie poate fi chiar iunie, ultimul fot-bal, și pentru ei.
P.S.: Acest text a fost scris după primul joc al României în actuala ediție a Ligii Națiunilor. Acum, după patru partide, nu merită, din nefericire, adăugiri. Poate cel mult o observație. Dacă „ai noștri” au făcut 0–3 aseară cu Muntenegru, în timp ce Anglia pierdea, tot acasă, cu 4–0 întâlnirea cu Ungaria, iar Italia, în deplasarea din Germania, încheia cu două goluri la cinci, noi cu noi înșine, pe reprize, reușeam adevăratul scor-fluviu al „etapei” de vară din Nations League: 1–8. Așadar, ne-am zdrobit! !ar toamna nu se arată mai bună cu titlul acestor rânduri. Poate doar îl apropie, calendaristic, de filmul lui Dan Pița din 1989, Noiembrie, ultimul bal, fotbalul dispărând, încet și sigur, din comentariu.