Liderii intelectuali timișoreni de la sfârșitul secolului al XIX-lea (după studii universitare la Budapesta, Viena, Berlin, Paris, dar și în Anglia) au avut un vis măreț: o universitate adevărată la Timișoara. După 1890, au solicitat împărăției de la Viena demolarea zidurilor Cetății, prezentând o strategie amplă de regenerare urbană, adică o aducere la viață a Timișoarei prin creștere economică, socială, ecologică. Și au reușit. Au construit fabrici, au înființat spitale, bănci, au ridicat liceele impunătoare cu un singur gând: o universitate (de drept) la Timișoara. După 5 ani de insistențe, în 1905, răspunsul, venit de la Budapesta, a fost negativ. S-a trecut la planul doi: în 1907 a apărut ideea înfiinţării unei Școli Politehnice la Timişoara. În noiembrie 1917 (în plin război), Primăria Timișoara a cedat pentru viitoarea universitate un teren de 8 hectare pe malul Begăi. Vremurile s-au schimbat și, la sfârșitul Primului Război Mondial, conform filosofiei președintelui american Woodrow Wilson, „dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, pe baza majorității etnice, la Conferinţa de Pace de la Paris, Banatul se împarte între România, Serbia și Ungaria (în Timișoara nu există nicio stradă/piață cu numele celui de-al 28-lea președinte american).
Stan Vidrighin, primul primar român al Timişoarei, avea să înainteaze Consiliului Dirigent, Resortului Cultelor şi Instrucţiunii de la București un memoriu prin care se cere înfiinţarea Școlii Politehnice. În 15 noiembrie 1920, Regele Ferdinand a emis Decretul de funcţionare a Universității Politehnica, care s-a numit inițial Şcoala Politehnică din Timişoara (cu primul rector Traian Lalescu, cel care a înfiinţat și Societatea Sportivă, de unde s-a născut echipa de fotbal a comunității, „Poli”). A fost decizia cea mai importantă a secolului XX-lea pentru oraș. Între 1922 și 1923 s-a ridicat prima clădire, actuala Facultate de Mecanică (fig. 1). Au urmat Căminul Studențesc, dat în folosință în 1927, apoi Cantina Studențească, dată în folosință în 1930 (fig. 2). A fost vremea copilăriei părinților mei.
1956 — Revolta studenților din centrul universitar Timișoara
A trecut războiul și, după nici 10 ani de la instaurarea ocupației sovietice, Campusul Studențesc din Centrul Universitar (Cantina Politehnicii timișorene) a avut un rol-cheie în Revoltele Studențești de la Timișoara (concomitent cu Revoluția de la Budapesta, de la sfârșitul lui octombrie 1956), începute la Facultatea de Mecanică. Revendicările politehniștilor (elaborate sub conducerea a trei studenți: Teodor Stanca, Caius Muțiu și Aurel Baghiu) sunt prezentate în 30 octombrie, la Cantina Politehnicii, într-un memoriu către Partidul Muncitoresc Român, cuprinzând 15 puncte:
1. Lichidarea definitivă a cultului personalității./ 2. Desființarea actualului sistem de norme din industrie ca fiind necorespunzător./ 3. Desființarea cotelor și reducerea impozitelor care ruinează țăranii cu gospodării individuale./ 4. Ridicarea salariilor și în special a salariului minim, în concordanță cu prețurile existente./ 5. Reconsiderarea sistemului de acordare a burselor pentru elevi și studenți./ 6. Retragerea imediată a trupelor sovietice staționate pe teritoriul României./ 7. Încheierea de convenții și contracte economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste, și publicarea acestora./ 8. Libertatea presei și a cuvântului./ 9. Scoaterea limbii ruse din învățămînt ca limbă obligatorie și studierea la alegere a unei limbi de circulație internațională./ 10. Reducerea orelor de marxism și economie politică./ 11. Autonomie universitară./ 12. Îmbunătățirea condițiilor de viață ale studenților./ 13. Publicarea conținutului Memoriului în presa locală și centrală./ 14. Dezbaterea publică a acestor probleme și a altora de același interes./ 15. Abținerea autorităților de la măsuri coercitive împotriva semnatarilor memoriului.
În aceeași seară, trupele speciale au ocupat Cantina Studențească și au arestat studenții participanți. Organizatorii mișcării studențești au fost condamnați la închisoare între 4 și 8 ani, restul participanților/simpatizanților fiind exmatriculați. Pe unul dintre organizatori l-am cunoscut după eliberarea lui, în copilăria mea. Deși știam puțin despre ce s-a întâmplat atunci, m-au intrigat/înspăimîntat mâinile sale, vinete, zdrobite. Nici ulterior, când ne-am reîntâlnit (domnia sa a ajuns consilier al Consiliului Local Timișoara, după 1990), nu am avut curajul să avem o discuție în acest sens. A fost vremea copilăriei mele.
1964 — Poli, echipa de fotbal a comunității timișorene
Vremea a trecut. Campusul s-a mărit după 1960, a apărut Universitatea de Vest, s-au construit primele cămine cu P+3E (fig. 3). Campusul Universitar era rupt de oraș, conexiunea făcându-se pe o pasarelă îngustă de lemn peste Bega, în dreptul viitoarei străzi Michelangelo.
Apoi a venit momentul „mai 1964”. În exteriorul orașului, în câmp, traversînd Campusul Universitar, a apărut noul stadion, denumit „1 Mai”. Nefinalizat în exterior în acel an — avea piatră spartă de jur-împrejur, ca suport pentru asfaltul ce urma să fie turnat. Vechea rivalitate dintre orașele Timișoara și Arad se manifestata public la meciurile de fotbal POLI–UTA (sau invers). Într-o duminică (după mine, în 17 mai, după alții, în 16 mai 1964) a avut loc marele derbi. Arbitrul ne-a furat (în acel an Poli nu a retrogradat, ci a fost retrogradată). Spectatorii, drukerii timișoreni, peste 20.000, s-au revoltat, după meci dorind să se răfuiască cu vinovații. A intervenit miliția, nemulțumiții au ripostat cu pietrele lăsate pe șantier. Ulterior au apărut în zonă camioane militare cu prelate. Brusc, prelatele s-au ridicat și au coborât din vehicule trupele speciale cu arme. S-a tras în aer. M-am/ne-am ascuns într-o groapă de lângă stadion, săpată pentru pământul necesar realizării tribunelor, militarii au trecut peste noi trăgând. Campusul Studențesc a fost înconjurat, cei care nu au fost atunci în cămine au trebuit să dea declarații, mulți și-au pierdut locurile de cazare, unii au fost arestați, în oraș era o tensiune imensă. Mai știu că, la vreo săptămână după aceea, pe stradă, un om m-a recunoscut și a țipat amenințător: „E unul de la meci!”. Speriat, am fugit și așa am învățat tehnica camuflajului (să spun ce vreau, fără a spune, apparent, nimic). Mai sunt mulți martori în țară sau în lume ale acestui eveniment. A fost sfârșitul copilăriei mele.
1968 — 1 decembrie
A urmat extinderea Campusului Studențesc în est, cu un ax pietonal între noile cămine cu P+4E și o cantină nouă, în fața lor (fig. 4). Pasarela de lemn a dispărut și a apărut Podul Michelangelo peste Bega. Studenții erau conectați, în sfârșit, la Centru-Cetate, făceau parte pe deplin din oraș.
Într-o seară cețoasă de început de decembrie, împreună cu bunul meu prieten Gherghe G. (plecat de mult în lume și la ceruri), stăteam și analizam situația noastră. El — anticomunist convins, eu — moderat. Erau disputele noastre zilnice despre muzică, despre mișcările tinerilor din America, despre destinul nostru, despre ce trebuie să facem etc., etc. Pe modernizata stradă Michelangelo (dar întunecată), de pe noul pod, a apărut din ceață, dinspre Campusul Universitar, o coloană de studenți (ce păreau fără teamă) cu torțe arzând, care cântau Deșteaptă-te, române. Se îndreptau spre Cetate, spre centru. Părea că nimic nu ne mai poate opri. A fost începutul adolescenței mele.
1989 — 16 decembrie
Extinderea campusului a continuat. Amplificarea s-a produs prin construirea Facultății de Electrotehnică de pe malul Begheiului, a Facultății de Construcții, a încă unei cantine, lângă cea din anii ’70 și a celebrelor 4 cămine studențești pe care se sprijinea lozinca: „Trăiască Partidul Comunist Român!” (fig. 5). Am dat câteva spectacole în mizerele săli de lectură ale acestora, în cantinele sărace, am avut colegi studenți/actori, care locuiau în căminele studențești. Plănuisem de mult un eveniment în 16 decembrie, pentru marcarea încetării activității Studioului de Caragialeologie (studiou de teatru de guerilă studențească a Facultății de Construcții a UPT, pe care l-am condus între 1980 și 1989). Mizeria și promiscuitatea domneau peste tot. Începuse deja infectarea organismului Campusului Universitar timișorean. Studenții din campus au fost obligați să plece acasă, în vacanță, cu o săptămînă mai devreme decât prevedea legislația. Cu toate acestea, campusul, aproape gol, a fost înconjurat de trupe speciale, căminele erau zăvorâte (cu ajutorul cadrelor didactice, utilizate ca paznici), atmosfera era sufocantă. În Clubul Facultății de Construcții, unde ne-am adunat atunci, s-a întrerupt lumina și spațiul a fost înconjurat. În acele zile, în campus a fost ucis un student. Monumentul de la intrarea în campus, de pe strada Cluj, despre care probabil nimeni nu mai știe ce reprezintă, este un omagiu adus acelor vremuri. Reacția puținilor studenți prezenți atunci în campus nu a fost pe măsura celor care au început demonstrațiile în Timișoara. A fost sfârșitul tinereții mele.
1990–2002 — Primele încercări de distrugere a unui simbol al Timișoarei
În 1990, a apărut primul PUG al Timișoarei noilor vremuri. Campusul Universitar a fost gândit să fie mutat, din centrul orașului, undeva, spre Dumbrăvița, pentru a se rupe legătura cu urbea. Utopia nu s-a realizat. În acel timp, în campus, studenții erau pregătiți pentru capitalismul sălbatic, pentru așa-zisa libertate totală. La început se vindea „orice”, de la bere la substanțe interzise, direct din camere, micii antreprenori care conduc azi România fiind starurile vremii. Camera de cămin era prea nesigură, și atunci au apărut primele chioșcuri printre căminele construite înainte de 1964. Începuse implantarea unui nou stil de viață, după modelul „Fâșiei Gaza”. În 1994 a avut loc prima acțiune în forță a administrației locale pentru a menține ordinea în Campusul Universitar: demolarea acestor construcții ilegale, realizate pe terenurile libere, neprivatizate încă. Au urmat câțiva ani de liniște/ordine în zonă, în spatele cărora se pregătea însă marea lovitură/revanșă: achiziționarea terenurilor (neoperate de expropierile de dinainte de 1989) dintre căminele construite după 1965 și infectarea totală a sensului unui Campus Universitar prin construcții provizorii cu funcțiuni demne de Las Vegas.
Administrația locală de atunci a pregătit o strategie de apărare/contraatac a acestui fenomen, pe două paliere:
— primul palier se referea la zonele istorice care trebuiau regenerate pentru o viață nonstop, cu funcțiuni susținute de localuri, restaurante, cluburi, berării etc., cu ajutorul studenților din Campusul Universitar. Așa a început regenerarea zonelor istorice Cetate și Fabric, cu atenție sporită pentru conectarea pietonală/bike a Campusului Universitar cu acestea. Această operațiune era necesară pentru ca studenții care doreau să învețe să aibă un spațiu adecvat studiului în zona lor protejată și pentru ca aceia care doreau un moment de destindere activă/distracție să se deplaseze în zonele istorice, părăsite atunci. Strategia s-a împlinit doar în zona centrală Cetate. Acest demers a fost însoțit de dorința de regenerare/refuncționalizare a fostului Abator, abandonat după 1996 (ce se afla în imediata apropiere a Campusului Universitar (fig. 6), pentru activități de entertaiment pentru studenți.
— cel de la doilea palier a fost stabilit prin HCL 178 a CL Timișoara, din 25.06.2002, ce stabilea definirea spațială a campusului și a unei zone de protecție de 100 m (fig. 7), în concordanță cu prevederile legilor din învățământ din orice țară/zonă, fie ele America de Nord, Europa, Asia sau Africa. Adică, în această delimitare și în zona ei de protecție se interziceau locarile ce servesc băuturi alcoolice, locarile de noapte, casele de amanet, casele de pariuri, case de jocuri de noroc etc. Exemplul corect pentru această aplicare a acestor norme universitare în România este Campusul Universitar din Cluj-Napoca.
Prezent — distrugerea unui simbol al demnității locale
Ce s-a ales din aceste două paliere ale strategiei pentru protejarea unei vieți universitare sănătoase, ce pregătește tinerii pentru viitorul României/Europei/Lumii?
Zona Centrală Cetate este plină de viață, dar relațiile sale pietonale/bike cu Campusul Universitar se închid pe zi ce trece. Zona Fabric a fost total părăsită, deși avea potențialul Fabricii de Bere, pentru un cartier al berii. Abatorul (fig. 8) este și acum abandonat pentru că, de două ori, regenerarea lui a fost blocată de cei care sacrifică întregul pentru ambiții mărunte, lipsite de o viziune holistică. La început au blocat avizul de la Ministerul Culturii într-un sertar, utilizând un funcționar public central, și a doua oară, utilizînd un funcționar public local. Pentru dânșii, catastrofa din Campusul Universitar nu a constituit o prioritate.
Alți funcționari publici locali au permis construirea de imobile în imediata apropiere a Abatorului, clădiri mai înalte decât posibila renovare a turnului Monumentului (fig. 8).
Utilizarea zonei de interdiție pentru activitățile ce contravin preverilor legale rezultate din HCL 178/2002 este relevată de următoarele imagini:
Fotografiile (fig. 9, fig. 10) nu reprezintă nici una, nici alta, ci Campusul Universitar Timișoara în 2018.10.09, după-amiaza, la ora 18,00, și seara, la ora 21,00. Zona este plină de shaormerii, de localuri unde se servește alcool, de case de amanet, de case de jocuri de noroc, de pariuri, cu o viață de noapte foarte activă.
Stând de vorbă cu un grup de studenți, mi-au descris primul lor contact cu acest Campus Universitar ca semănând, pentru ei, cu viața de noapte din Mamaia sau din Las Vegas. Pe lângă calitatea cadrelor universitare, a locurilor din cămin, a spațiilor și dotărilor din învățământ, a bazinului de înot și a terenurilor sportive, pentru unii dintre viitorii studenți atracția principală este tocmai ceea ce este interzis prin lege aici.
Final — Transformarea Campusului Universitar într-un Turbocampus
Iată cum se poate transforma un campus universitar, care a marcat istoria orașului Timișoara, într-un Turbocampus Universitar, printr-un turbourbanism sălbatic, rezultat prin edificarea pur speculativă a unui țesut urban inițial plin doar cu spații universitare. Și toate acestea, în afara oricăror regulamentelor urbane, fără un control real al autorizațiilor de construcție etc. Nu știu dacă aceste construcții au autorizație pentru funcțiunile existente (care încalcă totuși o hotărîre de CL), dar sigur nu respectă Legea Învățămîntului. Nu știu dacă totul este întâmplător sau programat. Este însă sfârșitul crezului meu în valorile umaniste.
Autor – Radu Radoslav
Referințe:
https://radulblog.wordpress.com/2018/10/07/turbogiratia-rutiera-naste-turbotraseul-pietonal/
http://www.regenerareurbana.ro/?page_id=37
https://radulblog.wordpress.com/…/cei-4-eroi-care-au-schim…/
https://radulblog.wordpress.com/2018/08/09/orasul-si-accesul-cetatenilor-sai-la-apa-curgatoare/
http://100ro.blogspot.com/2012/09/timisoara-1956.html
https://radulblog.wordpress.com/2018/02/21/fitantia-timisoara-culturala-1985-1987-noiembrie-13/
https://radulblog.wordpress.com/2018/10/07/turbogiratia-rutiera-naste-turbotraseul-pietonal/