Politica externă este, de regulă, o poveste fascinantă care pretinde inițiere, continuitate și raționalitate combinatorie. De aceea nu se adresează începătorilor, plictisește pe cei care o vizitează în treacăt și creează mari dureri de cap celor care o alungă sub preș. Am văzut în recent încheiata campanie prezidențială din România cum pilonii fundamentali ai mandatului prezidențial — Constituția țării și politica externă — erau Cenușăresele din culise, în timp ce vasele de bucătărie, curate sau nu, au fost etalate cu bravadă. Până la urmă, este alegerea fiecărui om să se îmbrace cum consideră că se cuvine și să vorbească mai răstit sau mai domol. Dar, când la finalul reprezentației te visezi domnitor la Cotroceni, lucrurile se șifonează rău. A considera că detaliile administrative care abia dacă interesează pe vecinul de bloc trebuie să stea în portofoliul unui președinte de țară denotă o clară decuplare de la problema de fond. A promite salarii și pensii câtă vreme nu vorbim despre bugetul personal și nici despre competențe în a-l distribui începe prin a fi o înșelătorie și sfârșește prin a strica imaginea celui ce promite. Și aceasta, în cele din urmă, ar putea fi o opțiune personală, fiecare om având libertatea de a se prezenta lumii (aproape) cum dorește. Dar e deprimant când cineva o numește campanie electorală pentru prima poziție în stat.

Cazul devine mult mai grav atunci când media — pretins liberă — nu doar tolerează asemenea derapaje, dar le și încurajează, în goana după rating, bani, concurență într-un pahar cu apă chioară. Candidații la fotoliul regal au fost, uneori, lăsați să vorbească vrute și nevrute „pentru că asta așteaptă publicul”, pentru că trebuia ca fiecare să-și demonstreze limitele și, în egală măsură, media să iasă în câștig. Vorba vine, căci pierderea este imensă. În mod firesc, un profesionist de presă avea la îndemână Constituția României și o serie întreagă de legi referitoare la competențele președintelui României. A-ți expune părerile despre minoritățile sexuale este la fel de relevant ca și numărul ciorilor din pădure, după cum a nu participa la dezbaterile publice spune multe despre profilul tău moral și chiar cetățenesc. După un președinte care a preferat să tacă pentru că nu avea întotdeauna ce să spună, avem acum un candidat care nici nu se arată la față. Iar ceea ce face totul să arate rău de tot este numărul mare de voturi pe care le-a primit. De regulă, poporul român, în actuala lui etapă de dezvoltare culturală, preferă să vadă „la fața obrazului” persoana cu care discută, cere probe materiale, este, încă, legat de materialitate. Cum e cu putință ca, dintr-o dată, votul să-i nege însuși modul de gândire și raportare la lume? „E cool”, într-adevăr, dar nimeni nu poate explica preferința pentru „cool” la oameni trecuți de vârsta TikTok. Așa că nu e deloc „cool”, e irațional, adică dincolo de cadrele lumii în care trăim în Europa și dincolo de procedurile legale cu care, într-un fel sau altul, mergem prin sfera politică. Așadar, avem o lume irațională care neagă legile, în sensul că trece pe lângă ele — unii, din necunoaștere crasă, alții, cu premeditare. Cine să fie?

„Habar n-am”, ar răspunde Elena Lasconi, pretinsa calificată în turul secund al prezidențialelor. Așa a răspuns la întrebarea referitoare la acțiunile „președintelui Lasconi” în cazul în care România ar intra în război. Adică, din posibila (?) poziție de președintă CSAT. Pare a fi primul nivel al unei simulări pe calculator, nicidecum campanie prezidențială. Ce ne facem până se dumirește domnia sa? Ne oferea parcuri și bazine de înot, ca și când acestea se amenajează prin ordin de la Cotroceni. Mergem în parc, mai schimbăm o bezea pe TikTok, de unde aflăm că celălalt prezidențiabil va opri războiul la frontierele României prin simpla sa prezență. Iar armata de nostalgici ceaușiști care urlau prin anii ’80: „Ceaușescu, pace!”, aplaudă de zor. Așa au fost educați și nu au capacitatea de a înțelege că, dacă în anii tinereții lor ne aflam în plin război înghețat ideologic, azi nu mai există nici frontiere — decât în visele lor —, nici țări favorizate; izolarea geografică sau geopolitică e o contradicție în termeni în timp ce planeta se contractă sub asediul TikTok-ului pe care îl urmăresc mai mult decât propriul destin și sub asediul infrastructurii de care se bucură ori de câte ori pleacă în concediu. Este, acest text, propagandă de război? Nicidecum, ci propagandă pentru o evaluare rațională, cu mintea trează, a hărții planetare și a resurselor puse la dispoziție de evoluția tehnologiei. La dispoziția cui? De noi depinde, de înțelepciunea sau lașitățile noastre, de capacitatea noastră de a înțelege lumea în care trăim sau din impotența care ne aruncă înapoi, în curtea străbunicii.

Întârzierea în istorie

Localizarea geografică poate fi un dezavantaj, în sensul că poate institui o distanță considerabilă față de locul în care se dă tonul schimbărilor și, astfel, poate crea o discrepanță considerabilă față de restul lumii. Nu este, însă, obligatoriu! Uneori, cu o solidă încredere în propria identitate, poate crea un alt pol de inovare, poate crea alternative la fel de viabile. Sau nu. Românii au aflat că sunt români abia de vreo sută de ani încoace, dacă nu mai târziu. Identitatea regională a prevalat sute de ani și este, istoric vorbind, explicabilă. A fi valah, de pildă, era — și, pentru enorm de mulți, încă este — cu mult mai important decât a fi român sau (scuzați enormitatea!) a fi european. Ca urmare, conservatorismul vechilor obiceiuri, „bătătura” casei familiale, diferențele față de ceilalți protejate cu strășnicie, „Poiana lui Iocan”, și nu biblioteca sau universitatea — toate acestea definesc modul de gândire și raportare a milioane de români. Față de ele, modernizarea, schimbarea, vecinii, Europa sunt fie neologisme, fie amenințări. Considerăm că aici se află secretul recentelor alegeri din România și — vai nouă! — al celor două duminici electorale care urmează. A nu face, la timp, trecerea din „bătătură” în stradă și, apoi, în centrul localității echivalează cu paralizia civilizațională! Este o formă de gândire, o serie de valori și principii vetuste, ruginite, chiar toxice, de care cei mai mulți nu sunt conștienți. Dimpotrivă, cu asemenea declarații și declamații încă se câștigă alegeri în țara asta, locuri de muncă, funcții de conducere sau rating pe site-urile media sau pe platformele de socializare. Să recapitulăm! A vorbi despre război în termenii unui eveniment derulat departe, fără implicații măcar macro-regionale, înseamnă că nu pricepi ce este o macro-regiune — Europa de Est, în acest caz — și cum circulă dronele, rachetele sau trolii. Și, da, a vota după cum îți cere un trol, nu propria rațiune, echivalează cu a nu beneficia de avantajele raționalității. Cine sunt acești prizonieri? Toți cei ce au rămas în aria instinctuală, irațională, a fricii, anxietății, vulnerabilității; toți cei ce nu au o identitate solid formulată și — nu dați cu pietre, rogu-vă! — nu au coloană vertebrală. Pe vremuri, lumea satului credea în preot și în sfaturile învățătorului, percepuți drept cei mai învățați oameni din comunitate. Recentele alegeri — turul prim — i-au aruncat la coada clasamentului pe cei ce aveau ceva de spus, pe cei ce pricep care e miza acestor alegeri, preferându-i pe cei ce le cocoloșesc frica, neputința, complexele seculare de inferioritate. A fi imoral, în lumea satului, te arunca dincolo de marginea așezării. Azi, prin votul covârșitor al electoratului aerian (cum altfel să-i spunem spre a nu jigni, dar a păstra adevărul?), imoralitatea și incompetența au ajuns la loc de cinste.

Istoria înseamnă evoluție. Nu este aceasta doar o ambiție europeană, cum se spune. Istoria e opusul stagnării. Iar evoluția înseamnă alternativă, căutarea a ceva mai bun, mai ofertant, mai eficient. Votul din primul tur a demonstrat exact inversul normalității. Este falsă afirmația unor votanți cum că ar căuta pe cineva care nu a mai fost la putere. Albă ca Zăpada nu candidează pentru funcții politice, iar în spatele fiecărui candidat se află o ideologie — oricât de incoerentă! — care „îmbunătățește” tocmai ceva ce a mai fost. În ce sens face asta e sarcina noastră de oameni raționali (?) să descoperim în timpul campaniei, să cântărim și să pricepem.

Naționalismul e o umbrelă. Uneori, ține de ploaie, atunci când nu e spartă și are toate spițele întregi. După mai bine de un secol și jumătate de activism politic, nu prea mai există în forma pe care și-o doresc ascultătorii lui Moromete. Nu spunem că e rău să apreciezi cultura unei societăți, dar naționalismul este rareori așa ceva. De regulă, a ajuns un soi de ascunzătoare pentru același discurs al fricii și impotenței. Cei ce îl proferează nu sunt capabili să articuleze prea multe despre cultura pe care declară că o admiră și protejează.

Așadar, ce se întâmplă când stai prea mult în istorie? Nu înțelegi că lucrurile se schimbă pentru că ție, din neputință, nici ideea de schimbare nu-ți sună bine. Nu ești capabil să ții pasul cu cerințele elementare ale lumii în care respiri, practic trăind în alte vremuri. În retard cultural și civilizațional. Modul în care s-a votat (și se va vota încă de două ori anul acesta) demonstrează că cei mai mulți electori sunt captivii Cântării României, festival cu care au crescut și în care se simțeau legănați ca în „bătătura” de acasă. Nimic și nimeni nu cerea probe pentru cele spuse, orice enormități dădeau bine și lumea credea în miracolele anunțate fără a mai avea nevoie să le vadă împlinite. De aici, nevoia de a fi mințiți, nevoia de iluzii deșarte, de lumi paralele. Aici, în ultimul sortiment al ofertei, se cocoloșește generația TikTok. Complet desprinși de o istorie din care nu știu nimic și de o realitate în care nici nu se străduiesc să acceadă, trăiesc în balonul creat de platformele media și se tem, tot mai mult, de lumea reală. O lume care mâine i-ar putea înrola drept carne de tun. Dar cât de departe sunt ei față de „Flower power”! Și cât de ușor utilizabili și abuzabili prin lipsa oricăror repere și a oricăror principii!

Modernizarea nu înseamnă creșterea numărului de plasme din casă, nici a pantofilor de unică folosință, dar împopoțonați cu etichetă de firmă (fake, de regulă). Modernizarea înseamnă maturizare! Întocmai cum individul care depășește o anumită vârstă biologică se ia în posesie și își creează o lume proprie și capabilități specifice, la fel, în plan social, aceste pârghii de comunicare trebuie formulate și consolidate. O generație care nu comunică societal nu există decât ca masă de manevră! Și este cu mult mai periculoasă — în sensul de toxică — decât a celor care comunicau doar cu lumea satului lor. Aceia aveau ceva de apărat, generația cu ochii în telefoane este lipsită de orice proprietate — mobilă și imobilă — pentru că nu a făcut încă pasul din prima copilărie în maturitatea socială. Modernitatea înseamnă cetățenie, implicare, responsabilitate, proiecte, inițiativă, un set de valori și principii, o relație clară cu alteritatea și cu complexitatea, cu pluralismul. La polul opus, o lume care respinge pluralismul doar pentru că tot ce înțelege este incapacitatea personală de a se raporta la Celălalt este o non-lume, o alăturare de indivizi fără identitate, fără busolă. Nu e deloc „cool” să devii „o ne-persoană” (Orwell) într-o lume liberă care îți oferă toate libertățile spre a înflori ca persoană. Dar, deopotrivă, celor ce au rămas, mental, la nivelul satului tradițional și celor ce se cred, azi, tineri le e frică de libertate. În țara asta multe generații au suferit și s-au sacrificat pentru libertate. Am fost contemporanii unor tragedii de neimaginat, riscate în numele libertății! A sfida libertatea — pentru că ești incapabil să o înțelegi — echivalează cu a călca în picioare generații întregi de oameni care au trudit pentru ea. Ieșirea din istorie înseamnă avansul spre libertate!

Alegerile prezidențiale

Președintele României are în portofoliu menținerea echilibrului între puteri și reprezentarea externă. Cu excepția unora care, prin întreaga lor experiență, erau recomandați pentru competiția prezidențială, dar au ajuns, prin votul popular, în poziții umilitoare, întreaga campanie a sfidat tocmai aceste două prerogative. Nu echilibrul îl caută alegătorii speriați, ci forța, impunerea unei instituții în detrimentul tuturor celorlalte, care sunt percepute drept nefaste. Nici politica externă care în mentalul celor mai mulți nici nu există, nici nu ar fi necesară. De la ei din „bătătură” nu se vede atât de departe. Acești oameni nici nu știu pentru ce au votat, ce anume trebuie să facă președintele, pentru că, în orizontul lor de cuprindere, relațiile cu lumea de dincolo de frontieră sunt abstracțiuni, acte gratuite, chiar forme de trădare. Rolul și poziția României în regiune și în Europa măcar sunt teme lipsite de interes. Pentru ei, alegerile înseamnă starostele satului, omul menit să-i păzească de riscuri, de ziua de mâine, de ploaie. Degeaba le spune cineva despre România care, în sine, e o entitate greu de perceput. Cu atât mai mult despre geopolitică. Omul fricii de lume votează paternalist, gândește pre-modern și se comportă ca la șezătoare. Politica externă îl sperie precum trăsnetul ploilor de toamnă, iar politicienii avizi de putere le distribuie câte o bombonică plină cu suspine spre a le da iluzia protecției. Am văzut, duminică, 24 noiembrie, o față îmbătrânită a societății și a partidelor, abuzate și amețieă de doi-trei prestidigitatori. Restul e incompetență și abuz.