Citesc în ultimele numere ale revistei „Vatra” pagini despre Ioan Radin Peianov şi primesc o teză de doctorat despre Ioan Radin Peianov, scrisă de Patrichi Emanuela Ioana din Târgu Mureş. E timişorean, a fost mulţi ani lângă noi. A fost om de bază în grupul „A treia Europă” pentru care a tradus un şir de cărţi importante, de la Danilo Kiş la Miloş Crnjanski. Poate că datorită echipei numită „A treia Europă” a devenit un eminent comparatist şi un traducător, legându-se de operele lui Srba Ingjatovici şi ale lui Radomir Andrici, mari scriitori sârbi, prieteni ai săi.
Înainte de Timişoara era prozatorul român Ioan Radin. Pentru prieteni, Ioţa. Să ne amintim că, după Aventurile tânărului Serafim (1976) şi Schiţă de portret (1988), Ioan Radin părea unul dintre cei mai vii prozatori, încă tineri. Am scris despre prozele lui Ioan Radin în „Orizont”, dec. 1988, cu mari laude, aşa cum au scris şi alţii. Aşa cum a scris, în Literatura română contemporană, Laurenţiu Ulici:
„… Ioan Radin, cu numai două apariţii editoriale în doisprezece ani, e unul din cei mai originali satirici ai promoţiei. Chiar de la povestirile din cartea de debut se distingea particularitatea satirei practicată de el, o satiră complementată de ironic şi de burlesc, de alte moduri ale parodicului, astfel structurată încât să apară mai mult de o ceaţă sentimentală care-i ascunde (de fapt îi sporeşte) incisivitatea şi îi dă un aer de şarjă amicală. Tânărul Pierrot are candoarea şi puritatea vulnerabilă a unui Pierrot în viziunea unui Queneau, dar şi ceva din ticăiala echivocă a lui Mitică.”
În Schiţă de protret trăieşte o Timişoară a adolescenţilor, cu admirabile imagini ale oraşului. Scriam în cronica din „Orizont” despre istoriile, străzile şi casele Timişorii, aşa cum le cuprinde în topografia sa tandră Ion Radin. Nu bănuiam că e sârb, că e bănăţean şi că va semna, după ce se va muta la Timişoara, Ioan Peianov. Despre apartenţa lui echinoxistă descopăr date importante în amintirile lui Adrian Grămescu:
„Ioţa Radin a apărut în anul doi de facultate, în 1968, venind de la Timişoara. (…) Ioţa traducea şi-mi dicta, iar eu dactilografiam. Apoi, după câteva zile, primea înapoi traducerile stilizate pe care le dactilografiam din nou. Treaba se mai repeta de câteva ori până ajungeam la versiunea finală. Aşa, pe nesimţite, m-am apropiat de poezia vecinilor noştri din Iugoslavia: Vasko Popa, Miodrag Pavlovici, Petar Gudelj (foarte tânărul), Adam Puslojici, Vesna Parun”. Şi: „Ioţa a plecat dintre noi. (…) Debutaserăm amândoi la „Tribuna”, Ion Pop ne-a condus paşii (tuturor celor pomeniţi mai sus) prin „Echinox”… A plecat la „Vatra” Târgu Mureş, un post de corector, şi nu ştiu de ce aveam impresia că s-a realizat…”.
În etapa lui timișoreană traduce mult, din şi în sârbeşte. Traduce mult din Miloş Crnjanski, marele prozator sârb, timişorean odinioară. Traduce Gradina cenuşă din Danilo Kiş, fiindcă Danilo Kiş era unul din scriitorii-simbol ai grupului „A treia Europă”. Din cărţile prietenilor săi Radomir Andrici şi Srba Ignjatovici.
În 1982 i-a apărut traducerea din Daniil Harms, Un spectacol ratat. Se puteau observa uşor întâlnirile dintre cei doi — ironia, sarcasmul, „aventura” absurdă. Era, în proză, instalat într-o avangardă bonomă, stimulată şi de lecturile în limba sârbă. Va realiza, în revista „Vatra” (număr special) o antologie a literaturii sârbe de avangardă. Revista „Vatra” îşi propune să realizeze o panoramă a mişcărilor de avangardă din literaturile vecine, şi redactorii apelează la fostul lor coleg: „După cum se vede şi din acest număr — pentru care îi mulţumim din toate puterile lui Ioan Radin/Peianov, care e de fapt realizatorul său —, avangardismul a fost un fenomen de o extraodrdinară vivacitate. Iar avangardismul sârbesc poate constitui o adevărată revelaţie pentru cititorii noştri. Ioan Peianov Radin publică un studiu amplu, De la avangardă la baroc, exemplar prin erudiţie. „Perioada literară interbelică a fost, poate, perioada de aur a literaturii europene: poate că niciodată nu s-au investit în literatură atâtea idealuri, atâta sânge. Din păcate, a trecut. Repede. Chiar în anii în care Ristici şi suprarealiştii se organizau, dădeau proclamaţii unanime şi îşi trăiau cele şapte minute de genialitate, Brnko V. Poljanski, vizionarul…, cel care scosese câteva reviste şi scrisese câteva manifeste şi iubise şi tribuna, şi scena, şi zarva, dispărea neştiut printre cloşarii Parisului nu înainte de a trage linia şi a face socoteala: «Arta este un fenomen absolut individual, în nicio privinţă colectiv./ Nu există revoluţie artistică… Omul, artistul, opera sunt întotdeuna singuri.»”. Îi traduce (cu poezii, confesiuni, eseuri, manifeste) pe Milan Ciurcin, Dimitrie Mitrinovici, Svetislav Stefanovici, Miloş Crnjanski, Alexander Ilici, Stanislav Vinaver, Stanislav Krakov, Duşan Vasiljiev, Ranko Mladenovici, Rastko Petrovici, Liubomir Milici-Yvan Gol-Boşko Tokin (cu Manifestul zenitismului), Branko Ve Polianski (cu Constituţia statului Dada York, cu Manifestul panrealismului), Marian Mikac, Rade Drajnac, Monni de Boully, Marko Ristici (cu Declaraţia celor 13), Duşan Matici, Oscar Davicio, Kocia Popovici, Alexansder Vucio, Momcilo Nastasievici. O antologie de o valoare excepţională, cu comentarii deopotrivă erudite, ofensive, solidare cu cei care „au rămas până la urmă singuri”.
În a sa antologie de poezie tânără, Iz novije rumunske poezije, tipărită împreună cu Pavel Gătăianţu în 2009, la Novi Sad, Ioan Radin Peianov traduce poezii de Ioan Es. Pop, Diana Corcan, Costel Stancu, Robert Şerban, Dan Mircea Cipariu, Răzvan Ţupa, Dan Coman, Andra Rotaru, Cătălina Cadinoiu, Livia Roşca, Stoian Bogdan, Claudiu Komartin, Oana Catalina Ninu, Irina Georgescu, Aida Hancer.
Sunt urmele vizibile ale unui scriitor de seamă pentru Timişoara. Au rămas, cred, la soţia artistului, doamna Rodica Peianov, foarte multe pagini care îl vor aşeza mai bine în Banatul scrisului, al ironiei şi autoironiei, pe Ioţa, bunul nostru prieten.