Momentul înalt al scrisului lui Ion Arieşanu din anii şaizeci îl constituie O complicată stare de fericire (1967), roman masiv, care prelungeşte, cu o reală capacitate a construcţie, dar şi cu o fidelitate faţă de model, Lume fără cer de Virgil Birou, primul roman plauzibil al Banatului. „Starea de fericire” — personajele care caută, care vor să atingă, care sunt incapabile să o atingă — domină toate cărţile de schiţe, de reportaj, romanele dinainte de 1989 ale lui Ion Arieşanu: Trenul albastru, 1965, Vară târzie, 1967, Vrajă, 1971 Primiţi puţină duioşie?, 1972, Prietenul pe care-l caut pretutindeni, 1975, Lumina de la capătul nopţii, 1987 ş.a. Toate cărţile lui Ion Arieşanu scrise înainte de 1989, legate de puritate, inocenţă, de prelungirile paternalismului fericit (nefericit) au o unitate a gândului, sub semnul unei… „complicate „stări de fericire”. De nefericire.
Ceea ce nu subliniam suficient e că Ion Arieşanu scria/scrie întotdeuna de ce e nevoie: de ce e nevoie pentru a ilustra un loc, o geografie, o contuinuitate a prozei. O viaţă de scriitor, de jurnalist, care e legată mereu de necesităţile locului. Redactor-şef la „Orizont”, Ion Arieşanu scria şi cronica muzicală, plastică, literară de care era nevoie. Cronicarul revistei se sustrăgea consemnării, scria redactorul-şef.
Scriitor legat de „imediat”, (şi) de istoriile care se defăşoară lângă el, de documentele din preajmă, Ion Arieşanu judecă eroii morţi în Revoluţie, sub semnul aceleiaşi norme, în romanele: Cei buni mor cei dintâi (1991), Flacăra singuratică (2004).
Şi morţii de pe front, în Cruci de lemn (2001).
Am citit Cruci de lemn ca să aflu care au fost itinerariile soldaţilor români în 1942, 1943, pe frontul sovietic. Dar şi pentru a afla cum Ion Arieşanu se desparte de confraţii săi ficţionari care „au mărturisit” cum au primit caietele… din care s-a născut romanul. Prin anii șaizeci tânărul scriitor Ion Arieşanu primeşte un şir de caiete cu mărturiile unui supravieţuitor, şi putem să-l credem că aşa a fost:
„Am păstrat acele caiete peste ani, amânând, mereu, scrierea lor, deşi, imediat ce le primii, începui să le frunzăresc cu interes, dar fără să mă implic la scrierea unei cărţi. Totuşi, la vreo zece ani de la acea întâlnire, prin ’79, căzut fiind la pat, după o boală pe care o dusei pe picioare (…), într-una din zile, cum scotoceam în adâncul unei biblioteci după o carte, dădui de caietele cu pricina…”.
Dacă alţi romancieri imaginează „jurnalele”, putem fi siguri că Ion Arieşanu le-a primit şi că le trascrie pentru noi. Şi ne arată de ce le transcrie:
„Scrisă în tranşee, sub acoperământul unei foi de cort, în adăposturi, la un capăt de lumânare, prin case pustii, sub ploi, zăpezi sau vânturi, oriunde îl prinsese vijelia dezastrului mondial…, jurnalul pe care mi-l încredinţase mie era un document cutremurător, dar şi literă vie, încă şiroind de sânge şi sudori, a unei făpturi umane ce traversase, dusă de un destin potrivnic, un pământ străin şi o experienţă-limită.”
Cel care traversează experienţa-limită se numeşte Crainic, e tâmplar, şi, fiindcă e tâmplar, trebuie să rămână mereu în urma confraţilor care se retrag ca să facă, pentru morţi, cruci. Cruci de lemn.
Naratorul (care transcrie) ilustrează, încă o dată, profesiunea de scriitor. Ce poate lăsa un romancier în urma sa? Ce rămâne în urma sa?
Un scriitor exemplar, Ion Arieşanu.