Tiberiu Giucă (născut în 4 octombrie 1957, la Lugoj, România) a urmat cursurile Liceului de Arte Plastice și ale Facultății de Arte Plastice, ambele din Timişoara, cât și cursuri master class cu Luciano Fabro, în Maastricht, Olanda. A expus lucrări în șase expoziții personale și în peste 20 colective. A realizat opt performance-uri. Din 1997, este scenograf la TVR Timișoara, iar din 2014 — membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici.
Robert Șerban: Bănăţenii au un dinte împotriva oltenilor, un altul împotriva moldovenilor, le-a crescut, în ultimii 30 de ani, un… fildeş împotriva „miticilor”. Tu, ca bănățean get-beget, dar și ca artist, din ce perspectivă vezi lucrurile acestea?
Tiberiu Giucă: Povestea cu dinţii, colţii şi fildeşii e adevărată. Ea are un fundament istoric în multiplele migraţii către Banat, care au creat o atmosferă de apărare. Apoi, are şi părţile ei bune, trebuie privită de la caz la caz şi nu este nevoie să îngrijoreze. Pentru că acest spaţiu a oferit şi oferă casă bună tuturor. Aici oltenii devin mai puţin olteni. La fel şi moldovenii, iar în final bănăţenii se împacă cu asta, şi ei devin altfel. În ce priveşte miticii problema stă cam la fel. Şi ei sunt un conglomerat din migraţiile altora şi, mai departe de Capitală, le trece aroganţa şi superioritatea faţă de provincii şi provinciali.
R.Ș.: Erai priceput de mic în ale desenului şi, astfel, lucrurile au mers firesc în destinul tău, sau a fost o întâmplare drumul spre Arte? Care este istoria ta, ca artist vizual?
T.G.: Acum aş spune că totul a venit firesc sau că totul aşa trebuia să fie. Fără a avea o tradiţie deosebită în familie în sensul ăsta, tatăl meu desena, unchiul meu desena, iar vărul meu primar era student la Arte Plastice. De mic manifestam şi eu o aplecare mai îngrijită spre latura artistică. Un moment de răspântie a fost la terminarea ciclului gimnazial, când „am luat o decizie întâmplătoare” între Seminarul de la Caransebeş şi Liceul de Arte Plastice de la Timişoara. S-a ales cea din urmă școală, unde am întâlnit un mediu elevat, un liceu experimental de design unic în ţară, condus de profesori competenţi, membri ai grupului Sigma. Şi de aici a început ceva…
R.Ș.: Are scriitorul T.S. Eliot o remarcă tare: „Artistul este totodată mai primitiv şi mai civilizat decât contemporanii săi”. Şi nu doar că-mi place mie ce spune poetul american, dar ţie chiar ţi se potriveşte al naibii de bine! Mă înşel?
T.G.: Între sensibilitate şi violenţă nu e decât un pas. Totuşi, ce mult ne plac primitivii anonimi, pentru cine înţelege, de la Lascaux sau Altamira, o artă sinceră, inegalabilă şi plină de sens şi de distilare, cu un rost social şi iniţiatic concret. Iubesc, totuşi, simplitatea şi desconsider jocurile sociale făţarnice. Iată, deci, asta este primitivul.
R.Ș.: De ce artişti vizuali te simţi apropiat? Cine îţi place? Ai descoperit ceva nou în ultimii ani?
T.G.: În drumul meu am întâlnit câţiva artişti importanţi pentru mine. Carol David, pe când eram elev, Suzana Fântânaru, ca student, şi un mare artist maramureşan, Mihai Olos. Îmi place tot ce consider că este valoros, în sensul de concept, în sensul de manualitate. Îmi plac Luciano Fabro, Mario Mertz, George Segal, Francesco Plessi…
R.Ș.: Lucrezi de ani buni în televiziune. Faci decoruri, scenografii. Ţi-ar fi plăcut să faci şi o emisiune? Cum ar fi arătat ea, despre ce ar fi fost? Chiar, tu te uiţi la televizor? La ce?
T.G.: Lucrez de 22 de ani în casa televiziunii. Da, la un moment dat mi-ar fi plăcut să fac o emisiune cu artişti în atelierele lor, ca un joc în manieră happening şi performance, provocat de mine şi cu contribuţia mea. Mă mai uit la History şi la unele seriale. Nu urmăresc decât ce mă interesează, părţi legate de vizual, muzică şi concept.
R.Ș.: Cum arată, din unghiul tău de vedere, Timişoara culturală? Va face faţă anului 2021, când va fi, alături de Novi Sad, măcar formal, Capitală Europeană a Culturii? Tu unde ai pune nişte accente ca să iasă lucrurile mai bine, dacă ai putea să le pui?
T.G.: Destul de haotic, netransparent şi nestructurat. Parcă îţi vorbeşte cineva de departe. Accentele le-aş pune pe resursele locale, dar comunicate într-o cunoaştere şi o voinţă comună.
R.Ș.: Iartă-mă că te întreb, dar sunt curios: cum înfrunţi moartea, Tibi?
T.G.: De o bucată de timp încerc să o înţeleg şi să mă feresc. Nu o înfrunt. Şi nici ea nu pare că mă bagă în seamă. M-ar putea neglija o vreme.