La sfârşitul unui an anost, mediocru şi înaintea unui an foarte periculos – de peste tot se profeţeşte recesiunea, marea criză –, poate merită să ne punem câteva întrebări naive, fundamentale şi chiar să facem câteva ipoteze riscate (pentru că prea puţin acoperite de probe) despre ţara noastră. Ţara noastră încă… În 2019, România este o ţară democratică aproape banală (integrată în UE şi în NATO) sau, de fapt, după 2005 şi-a consolidat „democratura” instalată în 1989 şi care a continuat până la ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu (2001-2004) ?

Ce este „democratura” ? E o combinaţie nenorocită de forme şi formule democratice pervertite care acoperă, ascund o dictatură derivată din cea odioasă a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu de până în 1989. Nu o dictatură clasică, bazată pe forţa militară, ci una perversă, mascată, care se sprijină pe Securitatea veche şi nouă, aceeaşi, printr-un nepotism fără limite, şi instrumentalizează justiţia prin protocoale neconstituţionale, evident antidemocratice, slujite de judecători şi procurori acoperiţi sau şantajaţi. Securităţii i-au fost asociaţi oligarhii (creaţi tot de Securitate) şi interlopii (mulţi informatori şi agenţi ai aceleiaşi Securităţi), dintre care, de altfel, au fost promovaţi mai mulţi oligarhi. Pentru că interlopii, bişniţarii de dinainte de 1989, erau nişte „oameni de afaceri”, nişte „capitalişti”. Democratura nu e în nici un caz o democraţie, ci aproape contrariul ei, democratura e o oligarhie vopsită. E de subliniat aici că la estul României nici Republica Moldova, nici Ucraina şi nici Rusia nu pot fi asimilate unor democraţii propriu-zise. Poate doar nefericita Ucraină să poată fi numită o „democratură”, una mai schematică decât cea din România, Rusia este o autocraţie în toată regula, luminată pentru unii şi întunecată pentru alţii.

Liviu Dragnea, omul forte al României din ultimii doi ani, a schimbat trei prim-miniştri numai după bunul său plac şi aparent fără să se consulte cu nimeni. Dragnea i-a urmat la preşedinţia PSD, cel mai mare partid de după 1989, lui Victor Viorel Ponta, mult prea tânărul şi neexperimentatul prim-ministru între 2012 şi 2015. Liviu Dragnea, la fel ca Traian Băsescu, fostul lider al PD, partidul pro-vestic al noii Securităţi, sau ca Ion Iliescu şi Adrian Năstase înaintea lor, este un prepus tipic pentru o democratură oligarhică şi în nici un caz un lider care să evoce democraţia într-o economie funcţională. Preşedinţii Emil Constantinescu (1997-2000) şi Klaus Iohannis în ultimii patru ani, începând din ianuarie 2015, sunt oameni cu certe aspiraţii democratice dar, din păcate, s-au dovedit a fi nişte preşedinţi foarte slabi, şi-au ratat, fiecare în felul său, lamentabil, mandatul. În ultimii patru ani, Klaus Iohannis l-a depăşit în nulitate, incoerenţă şi ineficienţă pe Emil Constantinescu, lucru care nu părea uşor de realizat.

Cine este Liviu Dragnea, dictatorul meschin, un baron local ca atâţia alţii, cu mustaţă de haiduc (de interlop sau doar de frizer ?), lansat în politică de profesorul său de la Politehnică, fostul prim-ministru „revoluţionar” Petre Roman (şeful unui guvern de clară coloratură sovietică – lovitura de stat din 1989 fusese pusă în operă, de altfel, de sovietici –, un protejat la rândul său al lui Silviu Brucan, Ion Iliescu, generalul Caraman, şi fiu al lui Valter Roman, întors din URSS pe un tanc ca locotenent-colonel în Divizia Horia, Cloşca şi Crişan şi devenit ulterior şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei (1947-1951), membru al CC al PCR, ministru etc.) ? Deci cine este totuşi Liviu Dragnea ? Mister şi cloroform ! În România, nimeni nu a reuşit încă să răspundă convingător la această întrebare. Tot aşa cum nimeni n-a dezlegat până acum misterul Tel Drum. Tel Drum e o afacere la fel de misterioasă ca şi cariera lui Liviu Dragnea. Iar cele două mari mistere par foarte legate. Este Liviu Dragnea susţinut de Donald Trump, la a cărui înscăunare a participat în mod surprinzător ? Sau este Dragnea susţinut de Israel, cum atât el, cât şi absoluta sa marionetă mecanică de Teleorman, Viorica Dăncilă, prim-ministru, au tot încercat să dea de înţeles ? Sau Liviu Dragnea, preşedinte PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, deja condamnat de două ori, o dată definitiv, este doar nepotul prea celebrului general „sovietic” nonagenar (95 de ani) Marin Dragnea ?

Dar cine este Marin Dragnea ? Generalul vine din acelaşi judeţ Teleorman, la fel ca Viorica Dăncilă, Carmen Dan, ministru de Interne, şi alţi vreo sută de înalţi funcţionari ai guvernării actuale. Tot din regiune, din judeţul învecinat, Dâmboviţa (Malu cu Flori), ar proveni şi generalul Dumitru Scarlat, ambasador la NATO şi UE, cel pe care PSD voia să-l impună la şefia Statului Major General al Armatei Române, în locul generalului Nicolae Ciucă, un om cu fidelităţi NATO verificate. Au încercat Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă şi Călin Popescu Tăriceanu o nouă lovitură de stat în contextul actual agitat din jurul Mării Negre, cu o Ucraină pe picior de război ? Site-ul comisarul.ro a ţinut să ne informeze foarte recent (o fi adevărat ?) că din acelaşi Malu cu Flori (Dâmboviţa) vin şi alţi generali cu simpatii estice, dacă nu chiar mai mult, printre care faimosul Ioan Şerb, singurul spion sovietic ca şi dovedit sub Ceauşescu.

Marele PSD şi micuţul ALDE, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă şi Călin Popescu Tăriceanu, ultimul fiind el însuşi suspectat de simpatii estice şi maghiare, nu ar fi nimic fără susţinerea mediatică a altui personaj misterios, oligarhul şi mogulul de provenienţă comunistă Dan Voiculescu, şi mai recent a mult mai tânărului oligarh Sebastian Ghiţă, fabricaţie certă a serviciilor, refugiat „politic” în Serbia, protejata tradiţională a Rusiei.

Dar să revenim la prezumtivul unchi al lui Liviu Dragnea. Generalul Marin Dragnea este, începând din 1990, preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război. Între 1974 şi 1984 a fost preşedinte al Comitetului Olimpic Român. Wikipedia spune că în perioada Revoluţiei maghiare din 1956, pe atunci colonelul Marin Dragnea a ordonat arestarea a 700 de studenţi, dintre care 80 au fost exmatriculaţi şi condamnaţi la pedepse de până la opt ani de închisoare. Deşi a venit din URSS cu divizia Tudor Vladimirescu, generalul de armată (avansat în 1994 de Ion Iliescu la gradul de general-colonel, cu trei stele, şi de Emil Constantinescu, în 30 noiembrie 2000, la gradul de general de armată, cu patru stele), Marin Dragnea este azi, la 29 de ani de la căderea comunismului, tot preşedinte al veteranilor. Revoluţie sau ce ?

În aceste zile de sfârşit de an, fostul preşedinte Traian Băsescu (2005-2014) a avut pe Facebook două postări abrupte în sensul vizat aici : „Mulţi jurnalişti şi analişi autodeclaraţi a fi „independenţi” sunt plătiţi să-i prostească pe români. Prima grijă a jurnalistului şi analistului mercenar este să se declare încă de la începutul emisiunii pro-american, pro-UE, pro NATO, când, de fapt, prin ceea ce susţine în emisiune, este o biată sculă a propagandei ruseşti, postură dictată chiar de contractul comercial semnat cu cei care îl finanţează. Bogdan Chirieac, Doru Buşcu, Mirel Palada, Marius Pieleanu, Marius Ghilezan (monarhistul roşu) şi mulţi alţii inundă seară de seară televiziunile de ştiri cu analizele şi opiniile lor „independente” despre oameni politici, vinovaţi şi nevinovaţi, partide politice, evoluţia ţării şi a lumii etc.” Dar şi : „Mercenarii jurnalismului românesc sunt, de fapt, doar nişte simbriaşi slugarnici, plătiţi bine de PSD, promovaţi insistent de televiziunile de ştiri şi consistent preluaţi de agenţia rusească de intoxicare mediatică Sputnik, care seară de seară îşi recită mesajul comandat prin contract, mesaj menit să distrugă încrederea românilor în instituţiile propriului lor stat, dar în deplin acord cu obiectivele propagandei Moscovei.”

Dacă nu ştim aproape deloc de unde vine puterea aproape totală a cenuşiului Liviu Dragnea, ştim, în schimb, ce este PSD-ul. Înainte de 1989, patru milioane de români erau membri ai PCR. Împreună cu familiile lor, erau baza solidă a dictaturii lui Ceauşescu. Sub ochiul vigilent al Securităţii celei vechi. Şi, deşi nu se recunoaşte, nu era deloc anodin să fii membru PCR. Aveau avantaje, pe care nemembrii nu le aveau. De fapt, aveau privilegii sau avantaje împotriva celorlalţi români care nu erau membri ai Partidului Comunist. Cei peste trei milioane de votanţi cu care se laudă Liviu Dragnea şi pe care îşi aşază „democratura” de azi sunt în majoritatea lor ce-a mai rămas din organizaţia celor patru milioane de membri şi familiile lor de până în 1989. Şi trebuie spus aici că au fost destui profesionişti, profesori, medici, ingineri, avocaţi, scriitori, chiar militari vârstnici care au rezistat, nu s-au lăsat racolaţi în PCR.

De câţiva ani se poartă în România un necruţător război româno-român. Deşi se spune că România ar fi protectorat american, aşa cum au fost şi mai sunt Japonia, Germania, Coreea de Sud şi alte ţări, bătălia politică şi economică pare totuşi să se dea între Germania, prin interpuşi români (Klaus Iohannis şi ai lui), şi Rusia (oare Dragnea şi ai lui ?), care, în ce priveşte gazul rusesc, se înţeleg totuşi atât de bine. Cât despre partenerul nostru strategic SUA, circulă cu prea mare insistenţă ideea că americanii ne vor ceda oricând ruşilor dacă interesele lor strategice majore o cer. Cu toate că e greu de înţeles cum şi-au obţinut americanii un asemenea drept asupra României. Merită să te întrebi dacă, în aceste condiţii, noi suntem într-adevăr membri UE şi parteneri strategici ai SUA sau suntem doar o punte a Rusiei spre Occident. Nu ne propunea în 2004 George W. Bush să ne asumăm rolul de punte a Occidentului spre Rusia ?

România e scindată, e ruptă istoric între opţiunea ei pro-occidentală şi realitatea geografică a plasării ei pe hartă. Cei patru sau cinci milioane de români care au emigrat în Occident, şi nu în Rusia, pe lângă faptul că au căutat un trai mai bun, o lume mai sigură şi mai civilizată, au plecat şi din cauza celor care, fără să aibă o mare dragoste de Rusia, se acomodează mai uşor cu condiţia lor răsăriteană. De pildă, Ion Iliescu, PSD, ALDE, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Călin Popescu Tăriceanu, Olguţa Vasilescu, Carmen Dan, Codrin Ştefănescu etc. În plus, partidele politice care-i puteau reprezenta pe românii pro-occidentali, partidele istorice, PNŢCD, PSD istoric (Titel Petrescu), PNL, au fost făcute praf de Sistem, de statul paralel, de urmaşii comuniştilor şi ai securiştilor. Recent, ultimul mare partid istoric, PNL, el însuşi bine împănat de la început cu neo-tovarăşi, a fost infestat de partidul noii Securităţi, PDL, şi n-a mai rămas din el, în chip impostor, decât sigla.

Deşi fac parte din două sisteme de alianţe diferite, unul vestic, euroatlantic, şi celălalt estic, Comunitatea Statelor Independente, Rusia în fapt, cele două state româneşti, România şi Republica Moldova, seamănă mult mai mult decât se recunoaşte public la Bucureşti. Prezenţa marelui frate de la Răsărit, Rusia, se simte până la Oradea şi Timişoara, şi mai departe, până la Budapesta, Viena şi chiar Berlin. Rusia e la Marea Neagră, în Crimeea, Occidentul e foarte departe, mai ales cel american.

Anul 2019 e anul tuturor pericolelor. În SUA, democraţii domină Camera Reprezentanţilor şi vor încerca încă din prima zi totul împotriva lui Donald Trump. În Franţa, les Gilets jaunes („Vestele galbene”) îşi vor continua marşul aparent de neoprit împotriva preşedintelui Emmanuel Macron şi a întregului sistem politic francez. Marea Britanie poate să aplice o lovitură dură UE şi ei însăşi printr-un hard Brexit. Germania trăieşte un fin de règne, care nu e exclus să devină şi al Zonei Euro şi al UE. La alegerile europene din mai, populiştii antieuropeni pot deveni majoritari în Parlamentul European. Iar declanşarea recesiunii mondiale e tot mai aproape. Donald Trump pare să cedeze în relaţiile comerciale cu China. E singura veste bună din ultima vreme. Dacă se confirmă…