Poli nu mai bătuse Steaua, acasă, din 1996. Fusese atunci, în toamna în care s-a schimbat şi puterea politică, 1-0, gol Guşatu prin minutul 88. După ce, cu o toamnă înainte, pe noroi, tot Poli învingea cu 2-1, goluri Contescu şi Săvoiu. Iar Steaua era pe atunci o super-echipă. Adi Ilie, Prodan, Vlădoiu, Gâlcă, Stelea, Filipescu, Doboş, plus… Lăcătuş (jucător, nu antrenor).
Poli cea nouă (AEK, FCU etc.) reuşise, până în toamna 2007, două victorii contra roş-albaştrilor. Un 1-0 pe Ghencea, în 2002, cu Panduru pe bancă, în primele etape ale acelei ediţii de Divizia A, şi tot un 1-0 în primăvara 2007, pe Giuleşti, în semifinalele Cupei, cu Velcea antrenor.
La 4 noiembrie 2007, Steaua venea pe Bega resuscitată de mutarea lui Gigi Becali. Lăcătuş contra voturi la euroalegeri. Iar Poli venea după surprinzătoarea înfrângere din Bănie.
Şi tocmai atunci au fost pe Dan Păltinişanu, ovalul cel mare din vestul ţării, 30.000 oameni, ca în vremurile bune. Rezultatele au readus, până la urmă, publicul pe stadion, în pofida bizarei politici de imagine a celor din conducerea polistă.
Rusic, vârful inventat de Uhrin şi propulsat în naţionala slovenă, a deschis scorul. Steaua a presat, a înscris de două ori, dar după faulturi în atac, sancţionate de Augustus. În minutele de prelungire, Mansour, abia intrat, a încheiat definitiv conturile, cu o ”foarfecă” pe care o repetă cam o dată la două sezoane. Dar ce ”foarfecă”! Probabil că aşa le dădea şi Leonidas. Atacantul brazilian al anilor ’30, nu eroul grec al antichităţii. Final, 2-0 pentru echipa numită în acel moment Politehnica Știința.
Cu un an înainte, cam tot pe vremea aia, Lăcătuş era antrenor la UTA. Şi pleca învins de la Timişoara cu 2-0. Şi atunci, al doilea gol a purtat pecetea lui Mansour. Şi atunci, senegalezul nu începuse titular. Mansour, cel hulit de galerie în acea perioadă. Cum e şi viaţa asta…