Întru-un text aparținând lui Paul-Henry Chombart de Lauwe, sociolog francez care a trăit între 1918 și 1998, acesta observa următoarele: „Într-o societate, grupurile dominante au tendința de a suscita, la grupurile dominate, trebuințe artificial create, care favorizează acțiunea pe care caută să o întreprindă. Ele — grupurile dominante — reușesc, în acest sens, prin organizarea mediului înconjurător ce acționează asupra percepției, reprezentării, simbolizării obiectelor, prin orientarea producției și consumului, prin dezvoltarea creditului care incită pe beneficiari la practici de cumpărare în direcții determinate, prin promulgarea de legi care reprimă anumite acte ori anumite comportamente pentru a favoriza o politică așa-zis națională (spre exemplu, interzicerea anticoncepționalelor și politica de natalitate și de expansiune demografică), prin impunerea unor modele de comportament și sisteme de valori în instituțiile de învățământ, prin utilizarea unui limbaj care obligă indivizii să urmeze regulile de gândire ale unei minorități intelectuale dominante, prin utilizarea mijloacelor de comunicare în masă care dau posibilități de propagandă și de publicitate de o amploare de neînchipuit mai înainte. Pentru a domina, nu mai este necesar să fie utilizate constrângeri aparente. Mijloacele noi, mai discrete, sunt cu atât mai eficiente cu cât indivizii sunt mai puțin conștienți de folosirea lor”.
Textul de mai sus — publicat și în România, în anul 1982 — pare a fi de o surprinzătoare actualitate. Astăzi, mai toți exponenții vocali ai vieții noastre politice ne bombardează cu avertismente legate de nevoile noastre, aspirațiile pe care ar trebui să le avem și, în general, viața pe care, în viziunea cârmuitorilor noștri, ar trebui să o trăim. Dar acest fenomen nu ar putea avea succesul pe care îl are astăzi, dacă cei mai mulți dintre membrii comunităților guvernate ar avea ceea ce — într-o viziune marxistă, greu de acceptat astăzi — se numește conștiința apartenenței la o anumită categorie socială. Astăzi, în relația cu semenii noștri, cei mai mulți dintre noi vrem să părem altceva decât ceea ce suntem în realitate, avem ambiții care ne depășesc cu mult posibilitățile intelectuale sau priceperile, facem eforturi extraordinare spre a demonstra semenilor noștri că suntem de o altă condiție decât aceea pe care, în realitate, o posedăm și, în esență, trăim spre a-i convinge pe ceilalți că am avut șansa de a dobândi, prin muncă și efort, un statut social și economic demn de cel mai înalt respect. Ei bine, tocmai pe această vanitate a noastră se bazează atitudinea manipulantă a politicianului român, indiferent de partidul din care el — de cele mai multe ori, vremelnic — face parte. Și mai toți acești politruci, a căror promiscuitate atitudinală și, implicit, socială este un fapt notoriu — pentru că cei mai mulți dintre ei au trecut prin cel puțin două-trei partide politice — încearcă să ne convingă despre binele pe care noi, muritorii de rând, nu suntem capabili nici măcar să-l anticipăm și, cu atât mai puțin, să-l interiorizăm și, mai apoi, să ni-l procurăm. Ei — politicienii saprofiți ai României contemporane — nici nu prea știu să facă altceva decât să ne manipuleze. Este cheia succesului lor. Așa se explică cum de noi, românii, am ales un Președinte al României din partea Partidului Național Liberal, deși era vorba despre aceeași persoană care, cu câțiva ani în urmă, era propunerea Uniunii Social-Liberale pentru funcția de prim-ministru, propunere pe care, cu strășnicie, o susținea și Partidul Social-Democrat (astăzi, în viziune liberală, „ciuma roșie” care pune într-un extraordinar pericol însăși țara). Sau cum tot noi, românii, nu am reacționat nicicum la trecerea unei anumite doamne de la critica virulentă la adresa propunerii USL-ului pentru funcția de prim-ministru al Guvernului României, în persoana aceluiași viitor Președinte K.W. Iohannis, la afirmația potrivit căreia Președintele ales K.W. Iohannis este, de departe, tot ceea ce a avut mai bun România la acest nivel de reprezentare instituțională. Or, cum acest popor nu a avut nicio treabă cu versatilitatea dlui L. Orban în privința afirmațiilor pe care acesta le-a făcut la adresa mai sus amintitei doamne, pe numele ei R. Turcan, căreia, inițial, îi reproșa moralitatea, pentru ca, mai apoi, după niște ani, să-i aprecieze calitățile de desăvârșit politician și de principal partener în interiorul echipei de conducere al Partidului Național Liberal.
Dar să revenim la câteva din realitățile momentelor dramatice pe care ne este dat să le trăim alături de aceeași politicieni lipsiți de orice scrupule. În contextul epidemiei de COVID-19, ei au reușit un lucru extraordinar: să cultive, la nivelul unor largi pături ale societății, o spaimă colectivă. Au creat, prin urmare, nevoia. După care au început sarabanda restricțiilor, prin decizii lipsite de coerență și a căror asumare se explică doar în legătură cu interesele unora dintre politicienii noștri de a face bani tocmai din această spaimă. Se vorbește despre achiziții de măști, kit-uri de testare și dezinfectanți, cu ocolirea deșănțată a oricăror proceduri competiționale, care să fie marcate de transparență; umblă prin târguri vorba că o bună parte din deciziile restrictive de libertate se corelează tocmai cu aceste achiziții. Iar manipularea este depășită doar de ipocrizia acelorași politicieni de mucava. Căci cum altfel ar putea fi explicat faptul că, atunci când în România se înregistrau între 150 și 300 de infectați pe zi, era instituită, potrivit Constituției, starea de urgență (mult mai categorică în privința consecințelor în planul restrângerilor drepturilor și a libertăților individuale), iar astăzi, când numărul infectaților depășește 1.000 pe zi, guvernanții noștri ne amețesc cu o discutabilă stare de alertă, neconsacrată de nicio normă constituțională, ceea ce pune sub un serios semn al întrebării legitimitatea restrângerilor de drepturi și de libertăți individuale, luate sub imperiul acestui surogat de stare excepțională? Oare nu tot despre o ipocrită manipulare vorbim și în acest caz? Ce anume o explică? De astă dată, temerea lor că, în cazul (re)introducerii stării de urgență, cu tot cortegiul de măsuri brutal limitative la adresa unor drepturi și a unor libertăți, la proximele alegeri vor fi pur și simplu trimiși acasă de către electorii care s-au săturat să fie luați de proști. Căci, paradoxal, pe român îl poți manipula ușor, dar tot atât de facil îl poți și enerva. Iar dacă de manipulare uită (relativ) ușor, ține al dracului de mult la supărare.
Bibliografie:
P.-H. Chombart de Lauwe, Cultura și puterea, Ed. Politică, București, 1982.
