Experiența socială a ultimelor două luni și jumătate mi-a demonstrat că istoria a ajuns în punctul în care pretinde o schimbare de paradigmă. A fost îndeajuns o pandemie, pentru ca societățile umane din diverse părți ale lumii să fie practic întoarse pe dos. De la programul cotidian al corporatistului, la obișnuințele profesionale ale funcționarului public, de la tânăr la bătrân, de la copil la bunic, de la angajatul care muncea pentru salariul minim pe economie, la întreprinzătorul inovativ, care reușea să obțină profituri consistente din antrepriza sa, toți aceștia și-au văzut viața spulberată, fiind obligați să se adapteze unor noi realități, pe care nu le cunoscuseră înainte.
Niște realități în care, cel mai probabil, libertatea, dar și proprietatea s-ar putea să fie regândite, îndeosebi și mai ales din perspectiva Dreptului. Ni s-a spus că (auto)izolarea îi ajută pe ceilalți, pentru că, numai (auto)izolându-ne, putem contribui la efortul colectiv de combatere a extinderii epidemiei de COVID-19. Odată cu (auto)renunțarea la propria libertate, am consimțit — conștient sau nu — și la expunerea patrimoniului nostru la riscul anemierii. Treptat, dar foarte vizibil, am devenit tot mai puțin liberi și din ce în ce mai săraci, în condițiile în care statul acasă ne-a pus pe butuci locurile de muncă, afacerile și, implicit, veniturile. Ni s-a spus că această (auto)claustrare a fost necesară și că, renunțând la libertatea noastră individuală, am asigurat supraviețuirea dreptului colectiv la sănătate. În alți termeni, noi toți am fost de acord să renunțăm la o parte a suveranității personale pentru ca cei mai mulți dintre noi să rămână sănătoși.
Realitatea aferentă celor mai sus, sintetic reproduse, corespunde concepțiilor socializante asupra Dreptului. În mijlocul acestor concepții, stau următoarele două idei: (i) libertatea individuală încetează acolo unde începe dreptul comunității sau al colectivității în care fiecare dintre noi trăim, și nu acolo unde începe libertatea celuilalt; (ii) proprietății individuale trebuie să i se atașeze o funcție socială, în virtutea căreia un bun sau un anumit lucru, pe care proprietarul său nu înțelege să-l valorifice întru satisfacția unor trebuințe personale, trebuie afectat unei nevoi colective. În această privință, un exemplu ar putea fi următorul: cel care deține o casă sau mai multe fie le locuiește efectiv (ceea ce este foarte puțin probabil, în cazul deținerii de către o persoană a mai multor imobile cu destinație locativă), fie le închiriază sau le oferă spre folosință gratuită celor care realmente au nevoie de un cămin; este însă absolut interzisă deținerea unui astfel de imobil doar pentru plăcerea de a-l deține, pentru a-i impresiona pe ceilalți, pentru a eclata ori pentru a dovedi că tu ai putut achiziționa un asemenea bun, în timp ce alții nu au avut același noroc.
Admit că socializarea libertății și, prin ea, a proprietății riscă să fie privită cu ostilitate de către toți cei care se închină cu îndârjire — și chiar cu o oarecare îndărătnicie — la valorile individualiste ale liberalismului clasic. Sper ca această socializare a celor doi parametri ai identității umane — libertatea și proprietatea — să fie în măsură să (re)aducă pacea în interiorul unor societăți din ce în ce mai divizate. Socializarea Dreptului, a libertății și a proprietății hrănește ideea de interdependență socială și reclădește teoria îndreptățirii, în interiorul căreia vorbim despre ceea ce i se cuvine fiecăruia și ce nu.
Interdependența e foarte sănătoasă. Ne obligă să trăim autentic unul lângă și împreună cu celălalt. Privită astfel, socializarea Dreptului, a libertății și a proprietății reprezintă un model necesar de organizare socială. Individualismul liberal — dezumanizant, apatic, asocial și, prin aceasta, periculos pentru minima pace colectivă — ar trebui să devină o doctrină a trecutului. El — individualismul liberal — dezmembrează conștiințe, dezarticulează voințe și ne transformă pe noi toți în elemente ale unei mase amorfe, fără ambiție, fără așteptări și, până la urmă, fără speranțe.
Problema rămasă deschisă este aceea a mijloacelor la care ar trebui să recurgem pentru a conștientiza necesitatea socializării Dreptului și, implicit, a libertății, dar și a proprietății. Cred că nu putem aștepta prea multe de la o clasă politică lipsită de cea mai subțire brumă de cultură, impotentă intelectual, neștiutoare în materia științelor politice, ale celor juridice, ale celor sociologice și chiar ale celor economice. Pentru covârșitoarea majoritate a politicienilor români, liberalismul individualist este singura dogmă în care cred, dar nu pentru că ar înțelege-o în profunzimile ei, ci pentru că așa au înțeles ei că e la modă. E la modă ca fiecare să se descurce cum poate, ca aceia care au comportament de șacal să prospere, în timp ce „erbivorele” nu au decât să moară de foame, ca fiecare să încerce să-l „țepuiască” pe celălalt, să facă orice compromis, oricât de scabros ar fi acesta, pentru a se căpătui, în detrimentul semenilor săi, față de care cel interesat doar de sine are datoria morală de a nu se sinchisi. Orice doctrină sau ideologie trebuie damnată, mai ales dacă aceasta implică o abordare plurală a nevoilor fiecăruia dintre noi și, totodată, a celor comune. De ce? Pentru că pur și simplu nu mai este la modă să-ți pese de celălalt. Pentru că este depășită orice atitudine de (co)implicare a libertății sau a proprietății individuale într-un aranjament care să privească (și) nevoile altora. Numai că eu cred — fără a înceta să mai și sper — că o atare atitudine egoistă spulberă perspectiva regăsirii în interiorul unei țări în care solidaritatea este mai necesară decât oricând altădată.
