Am stat câteva zile bune să mă gândesc dacă ar trebui sau nu să scriu și să public textul pe care tocmai îl citiți. Dubiul mi-a fost hrănit de un scurt dialog pe care l-am avut cu un coleg avocat, cu care am ajuns să discut despre ce mai citește fiecare dintre noi. Interlocutorul meu — altminteri, foarte simpatic — mi-a mărturisit că, în ultimii ani, a parcurs mai multe cărți ale literaturii sud-americane și că este fascinat de frumusețea și complexitatea acestei literaturi. Rușinat de faptul că timpul nu-mi dă răgazul să citesc beletristică — deși, mărturisesc, aș fi fericit să o pot face! —, i-am mărturisit celui cu care sporovăiam că, în ultimii douăzeci de ani, am citit și, în prezent, continui să citesc — aproape în exclusivitate, dar cu o oarecare râvnă — o mulțime de cărți de teorie a dreptului (și, în mod special, a dreptului public), la care am adăugat, cu precădere, dar nu în exclusivitate, volume și texte scrise de doi intelectuali pe care îi prețuiesc pentru originalitatea, viziunea și consistența lor: Andrei Marga și Vladimir Tismăneanu. Reacția colegului meu a fost una care m-a lăsat perplex. Cu un aer care trăda o superioritate desconsideratoare, acest coleg al meu mi-a spus că nu poate înțelege ce găsește un universitar (și se referea, desigur, la subsemnat) la „bătrânii” Marga și Tismăneanu și că mă sfătuiește să-i abandonez în beneficiul altor analiști politici mai de soi, pe care mi-i va recomanda el în următoarele zile. Apoi, cu o bruschețe care m-a bulversat și mai mult, colegul cu aere de atotștiutor m-a salutat din vârful buzelor, s-a întors pe propriile călcâie și m-a lăsat pur și simplu baltă într-un colț al Dicasterialului. L-am urmărit cu privirea și am început să mă întreb imediat dacă nu cumva îi spusesem ceva nepotrivit. După vreo două-trei ceasuri, în mintea mea a început să-și facă loc o întrebare: Cu ce l-a deranjat pe colegul meu cuplul Marga-Tismăneanu? Și, uite-așa, am ajuns să scriu rândurile pe care le citiți.

Mărturisesc că, în calitate de jurist universitar, constrâns fiind să-mi petrec timpul dedicat lecturii mai ales între cărțile de interes pentru specializarea în care m-am format și am evoluat, la un moment dat și, oricum, nu intenționat, i-am descoperit pe profesorii A. Marga și V. Tismăneanu. Pentru mine, se întâmpla destul de târziu, cam după vârsta de 35 de ani și oarecum accidental. Auzisem de Școala de la Frankfurt și căutam autori români care să o fi analizat într-o manieră inteligibilă pentru un jurist ca mine, lipsit de o instrucție filosofică serioasă. Mai întâi, am dat de Filosofia critică a Școlii de la Frankfurt, scrisă de A. Marga, apoi, de Noua stângă și Școala de la Frankfurt a lui V. Tismăneanu și, în sfârșit, de Școala de la Frankfurt în fața istoriei, ce aparține aceluiași A. Marga. Pentru mine — un om cu convingeri politice de stânga, neavizat, dar dornic să cunoască și să încerce să înțeleagă —, aceste cărți au constituit stimulentul de care cred că aveam nevoie pentru a mă dedica și lecturii non- sau meta-juridice. Am priceput destul de repede că am de-a face cu doi profesori formați în lumi diferite, cu concepții deosebite, dar pe care îi lega, totuși, ceva: grija pentru adecvarea metodei, atenția dată clarității bagajului noțional folosit și preocuparea pentru stilul în care fiecare dintre cei doi înțelege să se exprime. Odată captivat de cei doi profesori — pe care, glumind, am început să-i percep ca fiind ilustrul meu german (A. Marga) și ilustrul meu american (V. Tismăneanu) —, practic, am trecut de la o carte la alta, cu o pasiune greu de exprimat în cuvinte. Am citit Efigii ale unui coșmar istoric, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc sau Teze și antiteze la Washington ale lui V. Tismăneanu de câteva ori, la fel cum mi s-a întâmplat și cu Filosofia lui Habermas, Justiția și valorile sau Soarta democrației ale lui A. Marga. Și, de fiecare dată, simțeam că am dobândit ceva în plus, un suplimentar instrument de înțelegere (și mai) profundă a realităților instituționale, pe care încerc eu însumi să le analizez, să (mi) le lămuresc și să le împărtășesc studenților mei de la Drept. Nu am nici cel mai mic complex legat de parcurgerea, prin lectură, a cărților ori a studiilor asumate de cei doi profesori și pretind că am înțeles destul de repede că au viziuni în bună măsură diferite despre lume și viață. Dar, în mintea mea și pentru mine, cei doi maeștri sunt, în egală măsură, dascălii aristotelici pe care orice student — la drept, la filosofie, la sociologie sau la științe politice — ar trebui să aibă șansa de a-i întâlni. Pentru că, dincolo de consistentele informații livrate, cărțile celor doi profesori te învață metode de cercetare științifică, reguli de scriere academică și, până la urmă, cum anume să fii original, chiar și atunci când obiectul preocupărilor tale academice, este reprezentat de o temă sau de un subiect abordat în trecut și de alții. Cred că dacă ar trebui să identific un cuvânt-cheie pentru a surprinde, în esența maximal condensată, specificitatea scrierilor lui A. Marga și V. Tismăneanu, acesta nu ar putea fi altul decât „sistem”. Într-adevăr, în orice carte scrisă de oricare dintre cei doi vei identifica un veritabil și foarte personal sistem de gândire, indiferent dacă ochii cititorului parcurg un pasaj descriptiv, unul analitic sau unul speculativ. Fie și numai pentru acest mod al amândurora de a face știință, în sfera foarte riscantă a umanioarelor — un loc în care a face știință este, în sine, extrem de greu — merită să-i citești atât pe A. Marga, cât și pe V. Tismăneanu.