În ultimele zile, câţiva amici mi-au atras atenţia asupra faptului că o reţea de socializare (pe care, mărturisesc, eu nu o frecventez) abundă de comentarii referitoare la două evenimente generate de exponenţi ai alianţei politico-electorale USR-PLUS:
a) primul, concretizat într-o propunere legislativă de interzicere a propagandei şi a organizaţiilor comuniste;
b) al doilea, materializat într-o declaraţie publică, ce propune renunţarea la prezumţia de nevinovăţie în cazul suspiciunii de săvârşire a unor infracţiuni.
Iniţial, luând act de cele două evenimente, am zâmbit. Foarte repede însă, juristul din mine a căzut pe gânduri. Şi am cercetat mai îndeaproape cele două subiecte, aparent benigne. Condamnarea politică a comunismului este un subiect consumat încă din timpul fostului Preşedinte al României, dl Traian Băsescu. Şi nu m-aş grăbi să-i reproşez ceva, ba dimpotrivă. Numai că un act normativ — căruia, oricum, îi lipseşte claritatea! — propus spre a defini şi pedepsi, în termenii legii penale, cu pedepse între 3 şi 10 ani, fapta de a constitui organizaţii cu caracter comunist ori de a promova în public doctrina comunistă este, în egală măsură, neconstituţional, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, finalmente, periculos pentru inviolabilitatea libertăţii de exprimare, astfel cum este aceasta stabilită prin art. 30 alin. (1) din Legea noastră fundamentală.
În plus, alin. (7) aparţinând aceluiaşi text ante-menţionat adaugă — prudent, dar categoric — faptul că „sunt interzise de lege (…) îndemnul (…) la ură (…) de clasă (…), incitarea la discriminare, (…) la violenţă publică (…)”. Dincolo de aceste repede juridico-normative, fapta de a vorbi despre comunism, chiar şi într-un loc public, eventual altora sau cu alţii, nu ar trebui să te trimită la închisoare. Încerc să anticipez. Fiind dascăl de drept public, uneori sunt pus în situaţia de a ţine prelegeri despre subiecte foarte sensibile, precum naţionalizarea (ca revers al privatizării), relaţia Statului cu propria sa economie, raportul proprietăţii publice cu proprietatea privată, rolul serviciilor publice în Societate, dreptul la asociere (inclusiv destinul juridic al organizaţiilor cu caracter secret, care ar putea fi şi comuniste), raportul autorităţii cu libertatea (şi, mai ales, cu libertatea antreprenorială), fizionomia juridică a relaţiilor angajate între toţi factorii de producţie (capitalul, munca şi natura) şi multe altele. Din aceste prelegeri, mulţi dintre formidabilii mei studenţi realizează destul de repede faptul că cel care le conferenţiază nutreşte convingeri politice (nu însă şi partizanate!) uşor de plasat fie mai la dreapta, fie mai la stânga tabloului ideologiilor politice. Ce mă fac însă dacă doi-trei dintre studenţii mei percep discursul prelegerilor mele ca fiind propagandă comunistă sau socialistă (că nu e chiar totuna!) şi denunţă ca atare acest comportament autorităţilor judiciare? Adio carieră universitară! Adio libertate! Iar dacă prezumtivilor mei anchetatori le trece prin cap să ordone şi o percheziţie domiciliară în cauză, în mod sigur mă aleg cu un spor consistent de pedeapsă, după ce aceştia vor scoate din biblioteca subsemnatului mai multe cărţi aparţinând lui Marx, Engels, Gramsci, Lukács sau Althuser. Că nimeni nu va mai sta, în goana unei astfel de anchete, să-i vadă (un raft mai sus) şi pe Krugman, Smith, Friedman, Hayek, Rawls sau Nozick. Mă gândesc şi la faptul că un astfel de ipotetic dosar penal s-ar putea constitui după ce, ajuns în postura de a guverna, tandemul URS-PLUS va suprima şi prezumţia de nevinovăţie, astfel că un element periculos ca mine va trebui să aştepte, în stare de arest, soluţionarea procesului în care a nimerit în rolul de inculpat, până când un judecător îşi va aduce aminte… şi de mine, şi de proces. Între timp, voi avea suficient timp să mă gândesc cum de a ajuns societatea românească în situaţia de a i se părea normal un astfel de model de a guverna, care îmi aduce aminte de „minunata lume nouă” a lui Huxley. O lume în care ne-ar fi paralizat nervul vorbirii libere, al problematizării şi, mai ales, cel al îndoielii. Nimic nu va mai putea fi pus sub semnul interogaţiei: nici capitalismul, nici conservatorismul, nici populismul şi, desigur, nici comunismul. Căci el este — invariabil şi fără discuţie — rău. Revenind la realitate, îndrăznesc să sper că, odată intrată în ecuaţia exerciţiului puterii (eventual, alături de liberali), perechea politică în plină ascensiune USR-PLUS va uita de derapajele terminologice şi ideologice pe care le tot serveşte electoratului în ultimele săptămâni. Până la un punct, ţelul de a contabiliza cât mai multe voturi scuză aceste derapaje. După alegeri însă (şi mai ales după cele parlamentare, de anul viitor), politicienii cârmuiţi de distinşii domni Cioloş şi Barna vor trebui să înveţe că politica în spaţiul unional-european exclude excesul; atât în vorbe, cât şi în fapte. Căci excesul politic, potenţat cu concursul instituţiilor juridice (apropo, asta e marxistă!), deschide porţile regimurilor exotice, fasciste sau comuniste (care, fie vorba între noi, au o rădăcină comună — marxistă).
Iar de cele din urmă parcă tocmai simpatica alianţă USR-PLUS ţine cu atâta ardoare să ne protejeze.