Interviu | Daniel Funeriu: „Nu poţi să ştii mai mult învăţând mai puţin”

Născut Arad, Daniel Funeriu şi-a început şcoala la Săvârşin şi a trăit, după aceea, în Timişoara. În liceu, a devenit pasionat de chimie. A fost în echipa României la concursurile internaţionale şi, la 17 ani, în 1988 a plecat singur în Franţa, unde a terminat liceul şi, ca şef de promoţie, facultatea. În 1999 şi-a luat doctoratul în chimie, cu cea mai înaltă distincţie, cu un laureat Nobel, după care a condus cercetări ştiinţifice în domeniul chimiei şi biochimiei în California, Japonia şi Universitatea Tehnică din München. În 2009 a intrat în Parlamentul European, după care a fost ministrul Educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, iar, din 2012, consilier prezidenţial. Ulterior ieşirii (în 2014) din viaţa publică, s-a ocupat de consultanţă pe lângă guvernul Republicii Moldova, în calitate de European Union High Level Advisor.

Numele lui Daniel Funeriu a rămas legat de numeroase măsuri noi în perioada ministeriatului său: a introdus camerele de luat vederi la bacalaureat, a început cruciada antiplagiat, căreia i-au căzut victimă mulţi politicieni, a introdus învăţământul profesional dual de tip german, Şcoala Altfel, after school, clasa pregătitoare, clasificarea universităţilor şi a pregătit proiectul laserului de la Măgurele. În perioada ministeriatului său, România a avut cea mai mare creştere din UE la testele internaţionale PISA ale elevilor.

 „M-am săturat ca toți imbecilii și mafioții să mintă pe seama muncii mele și a lui Miclea, ajutați de zeci de oameni excepționali, și e momentul să auziți și lucruri adevărate și inteligente.” Așa sună finalul chemării la conferința „Despre excelență, prostie, interese obscure și minciuni în educația românească”, pe care ați susținut-o în Aula Magna a Universității de Vest, chemare pe care ați postat-o pe pagina dumneavoastră de Facebook. Ce lucruri adevărate și inteligente au pierdut cei care nu au ajuns la conferință?

Daniel Funeriu : Cel mai simplu răspuns ar fi să vă dau link-ul conferinţei. Ideea acestei conferinţe a izvorât din nevoia pe care o simţeam să pun la punct anumite lucruri:

Să arăt cu date clare, nu păreri, că am luat foarte multe măsuri bune în perioada 2009–2012, care, după ani de zile, produc efecte pozitive.

Să arăt care sunt interesele financiare ale celor care s-au opus acestor schimbări benefice.

Să arăt minciunile pe care, cu succes, le-au spus în spaţiul public şi care au indus opinii total greşite ale multor oameni de bună credinţă.

Să reamintesc oamenilor cine a luat aceste măsuri, pentru că eu cred că e important ca lumea să audă adevărul, şi nu poveşti meşteşugite.

Am demontat şi o serie de mituri, lucruri pe care oamenii le înghit pe nemestecate pentru că se pliază pe orizontul lor de aşteptare.Am dat câteva soluţii de viitor.

Cred că am clarificat aceste aspecte, fără perdea sau lucruri nespuse.

La conferință ați făcut o afirmație pe care vă rog să o explicați. Anume că programa școlară din România e în regulă și că problemele sunt la/cu pregătirea și prestația profesorilor. 

Sunt o serie de mituri, repetate în buclă, despre învăţământul românesc, total false şi periculoase când se sedimentează în mentalul colectiv. Unul dintre ele este că „programa este proastă şi prea încărcată”. Veţi constata că niciunul dintre cei critici nu face vreo referire la documentele curriculare, ci la ceea ce ajunge la elev. Or, distincţia este majoră: documentele curriculare foarte bune din România sunt pervertite de către profesori insuficient pregătiţi, şi ceea ce ajunge la elevi este adesea de slabă calitate. Aşadar nu curriculumul e prost, ci modul în care el e „tradus” copiilor de către profesori. E ca la fotbal: degeaba îţi faci planul de joc ca al Barcelonei dacă pe teren trimiţi o echipă de liga a III-a. Faptul că punem degetul pe rană, adică pe calitatea profesorilor, este şi primul pas înspre însănătoşire.

Peste o treime dintre profesorii români aflați la catedră sunt absolvenți ai unor programe de învățământ superior la distanță. Distanța dă o perspectivă mai largă asupra materiei studiate? Se vede mai bine de la distanță?

Să privim pădurea, nu copacii. Să nu intrăm în false dezbateri periferice. Existenţa fabricilor de diplome, de la distanţă sau de la apropiere, precum şi populismul cronic de care suferim când vorbim despre profesori sunt sursa problemelor la catedră. Bacul corect a distrus interese financiare de de 350 de milioane de euro anual ale fabricilor de diplome. Referitor la cadrele didactice, pentru a avea calitate trebuie făcute trei lucruri concomitent: formare de calitate, selecţie corectă şi riguroasă şi răsplată justă. Doar formarea fără răsplată sau salarii mărite fără formare şi selecţie juste nu funcţionează.

Unul dintre reproșurile făcute de mai toate lumea învățământului de la noi este că se bazează pe memorare și pe reproducerea „din carte”, în loc să încurajeze creativitatea, originalitatea, spontaneitatea și implicarea elevilor. Să fie acesta un motiv pentru care, în urma testelor internaționale PISA, s-a constatat că aproape 40% dintre elevi sunt analfabeți funcționali? 

Alt mit. Chestia cu crucificarea memorării e pentru urechile „experte” ale mămicilor hiperprotectoare cu copiii lor, care îşi fac manichiura în funcţie de horoscop. Antrenarea memoriei e un lucru foarte important, iar dacă cineva îmi spune cum poţi să ştii chimie fără să memorezi tabelul lui Mendeleev sau să ştii geografie fără să memorezi capitale şi râuri, cum poţi să înveţi literatură fără să memorezi poezie mă autodeclar retrograd. Nu poţi să ştii mai mult învăţând mai puţin. Aşadar, memorarea nu trebuie pusă în antiteză cu gândirea critică, ci mai degrabă trebuie văzută ca un fundament al învăţării. Analfabetismul funcţional este rezultatul lipsei de calitate a cadrelor didactice. E adevărat că dascălii nu fac suficiente eforturi în domeniul literaţiei, dar şi lipsa de interes a părinţilor e de vină.

Profesorul universitar Ion Simuţ a publicat, la începutul anului, în revista „Familia”, un eseu despre starea învățământului preuniversitar. Scria Domnia sa, printre altele: „Suntem în etapa despărţirii învăţământului de cultură. Urmează, ca în suita anecdotică a reformelor din perioada comunistă, despărţirea învăţământului de școală. E aproape. Internetul ne ajută. Vom spune în curând: La ce bun să mai mergi la școală, când tot ce înveţi acolo poţi să înveţi și acasă, fără deplasare, fără program și, bineînţeles, fără profesori?”. Exagerează domnul Simuț? Se poate învăța bine și fără profesori?

Domnul profesor Simuţ, faţă de care am un mare respect, nu exagerează, are dreptate. Profesorul te învaţă mai ales ceea ce este, nu doar ceea ce ştie. Dacă profesorul este un OM, vei deveni un OM. Dacă profesorul este un algoritm, e dificil să ajungi tu însuţi altceva decât un roboţel. Cred că totuşi nu trebuie să ne fie frică de noile tehnologii. Sunt de acord, în aceeaşi direcţie, şi cu ceea ce spunea Adrian Papahagi, dând exemplul prădării limbii engleze: nu poţi preda inteligent engleza desprinzând-o de cultura engleză. Nu aş vrea să par retrograd, pentru că nu sunt, dar să ne reamintim tot timpul că pentru a creşte frumos avem nevoie de rădăcini bune.

Cât ați fost ministru al Educației, ați ținut jurnal. Va apărea sub formă de carte? Care zi din acel jurnal e scrisă cel mai apăsat și de ce?  

Nu va apărea: nu am ţinut un jurnal pentru ca peste ani să satisfac voyeurismul popular şi nici să dovedesc cuiva că, la un moment dat, am fost un insider al tuturor deciziilor mari din România, sau să folosesc elemente de acolo pentru a reinterpreta realitatea zbuciumată de atunci. Ca orice jurnal, e ceva intim, care conţine multe lucruri legate de viaţa mea şi a familiei mele, şi aşa va rămâne. Zilele la minister erau foarte grele şi era un exerciţiu de igienă mentală ca seara să petrec jumătate de ceas sistematizând ceea ce se întâmplase peste zi. Au fost două zile care m-au marcat foarte mult. Prima — şi era să îmi dau demisia atunci, dar am hotărât să lupt — a fost când am vizitat neanunţat o şcoală din Bucureşti. În ultima bancă stătea o fetiţă care avusese o formă de cancer în zona oculară şi era puţin rămasă în urmă la învăţătură şi dezvoltare fizică. Când i-am luat caietul şi am început să discut cu ea (fetiţei îi mergea capul foarte foarte bine şi era foarte simpatică), învăţătoarea a spus: „lăsaţi-o pe ea, a avut cancer şi părinţii sunt divorţaţi, mergeţi să vedeţi ce ştiu copiii din prima bancă”. Mi-am dat seama că avem în sistem oameni cu sisteme valorice şi mentalităţi atât de distorsionate, încât e aproape imposibil să schimbi ceva din biroul ministrului. A doua a fost momentul în care a apărut şocul social al primului bacalaureat corect, în 2011. Atunci am realizat ruptura dintre politicieni şi mass-media (care erau unanimi în punerea mea la zid), şi oamenii de pe stradă, care pur şi simplu mă luau în braţe, fericiţi că cineva are curajul să pună ordine. Am realizat atunci că am făcut ceea ce niciun lider român nu mai făcuse după ’89: eram pe cale să schimb mentalităţi, iar azi avem deja 1,2 milioane de tineri care ştiu că nu îţi poţi lua bacul fraudând. Eram în aeroportul din Cluj când am realizat acest lucru şi mi-au dat lacrimile de emoţie, iar cei din jur mă priveau jenaţi. Fie şi pentru clipa aceea, au meritat toate înjurăturile pe care le-am înghiţit de la mafioţii educaţionali care v-au distrus copiii după ’89, pentru interesele lor de milioane de euro.

Ați postat pe pagina de Facebook câteva sfaturi pentru părinții de băieți. Postarea a avut un succes uriaș. Care ar fi — și vă întreb în postura dumneavoastră de tată de fată — câteva sfaturi pentru părinții de fete, pe care le considerați importante?

Aş vrea să fie clar că sunt şi tată de băiat! Nu cred că există reţete educaţionale infailibile. Paradoxal, cel mai mare bine pentru condiţia femeii în societate poate fi făcut prin educarea băieţilor, şi de aceea am scris, puţin provocator, acele sfauri pentru creşterea băieţilor. Creşterea fetelor nu e mult diferită. Aş îndemna oamenii să îşi crească fetele insuflându-le încredere maximă în ele însele, astfel încât să reziste presiunii sociale (încă prezente, din păcate) ce ar tinde să le limiteze dezvoltarea. Să le înveţe să nu accepte niciun milimetru de comportament lipsit de respect, pentru că, odată intrat în cercul vicios al supunerii faţă de abject, e greu de ieşit, nu în ultimul rând, din cauza pierderii respectului faţă de propria persoană. Aş sugera să fie explicat fetelor fericirea unei maternităţi împlinite alături de o familie unită şi importanţa acesteia pentru copil şi familie. Aş pune fetele, la fel ca băieţii, în faţa modelelor care să le inspire, care să le arate ceea ce această lume are de oferit, aş învăţa fetele să nu considere că ştiinţele nu sunt pentru ele, le-aş învăţa că estetismul aparenţei este în ochii privitorului şi că o educaţie aleasă, nu întotdeauna uşor de obţinut, bate întotdeauna ultima coafură la modă. Le-aş învăţa că discernământul e mai important decât impulsul de moment, să-şi trateze corpul ca pe un templu, iar sănătatea, cu specificităţile ei, ca prioritate. Le-aş învăţa să stea departe de plângăcioşi, fanatici religioşi şi consumatori de droguri sau alcool în exces, să nu urce pe motociclete şi cu vitezomani în maşină — multe tinere de calitate şi-au găsit sfârşitul victime ale motoarelor supraturate ale unor teribilişti —, să stea alături de cei şi cele care le încurajează, care le insuflă dinamism şi le oferă căldură. Le-aş educa insistând asupra faptului că bărbaţii nu le sunt inamici, dar le-aș spune şi să se ferească de cei care ar putea să le fie. Dar, mai ales, le-aş învăţa să aleagă băieţi care au fost educaţi aşa cum am sugerat că trebuie să fie educaţi băieţii în postarea la care faceţi referire.

La modul general, rolul bărbatului şi al femeii evoluează în societate şi îmi este greu suportabil orice comportament lipsit de respect faţă de femei: suntem obligaţi să susţinem din răsputeri egalitatea între sexe, fără a reinterpreta ideologic o realitate biologică dată. Cred că ideologizarea unei fluidităţi de gen, aplatizarea diferenţelor şi isteria corectitudinii politice conduc, de fapt, la un regim politic insuportabil celor care au cunoscut dictatura. Mai cred că inducerea prin militantism autojustificator a unei falii între bărbaţi şi femei, precum şi o emasculare ideologică a bărbaţilor sunt direcţii contraproductive ale societăţii. Din fericire, aceste curente sunt periferice, iar opiniile main-stream care luptă pentru o reală îmbunătăţire a condiţiei femeii îşi fac locul în societate. De exemplu, am fost foarte fericit că Premiul Nobel pentru pace din acest an a răsplătit doi mari luptători pentru condiţia feminină, acolo unde această luptă este grea: în Africa şi în lumea musulmană, nu acolo unde această luptă este imagine de Hollywood. Lupta pentru condiţia femeii e una de fiecare zi. Eu, de exemplu, am propus ca universităţile din România să îşi asume participarea la această luptă prin demararea unei campanii metoo.

Aminteam mai sus, undeva, cuvântul reproș. Care este cel pe care vi-l faceți cel mai des?

Sumar Am făcut, ca toată lumea, greşeli. Am scris undeva şi o listă a greşelilor făcute când eram la minister. Dar nu am mare lucru să îmi reproşez legat de greşelile din viaţa mea, pentru că le-am făcut analizând ceea ce îmi era cunoscut la vremea respectivă. Newton a greşit (puţin) când a vorbit despre gravitaţie, dar nu are a-şi reproşa că nu a cunoscut teoria lui Einstein. Dacă ecuaţiile lui Maxwell ar fi apărut cât Newton trăia, poate ar fi produs relativitatea specială. Nu şi pe cea generală, pentru că ar fi avut nevoie de geometrie diferenţială, dezvoltată mult mai târziu. Îmi reproşez, totuşi, că nu m-a votat poporul, astfel încât să termin ceea ce am început în educaţie.