Interviu cu scriitorul și fotograful Borco Ilin: „A avea cuvintele la tine înseamnă a avea la tine, în clipa aia, totul”

Borco Ilin (n. 1975, la Timișoara) este scriitor, jurnalist cultural, traducător, fotograf, PR la Muzeul Satului Bănățean Timișoara. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Laureat al Premiului „Pro Cultura” al CJ Timiș (2016), și doctorand la Facultatea de Arte.

A publicat trei volume de poezie în limba sârbă, la ediura Uniunii Sârbilor: Nu i-aș ierta nimănui tăcerea (1999, volum colectiv, 7 autori tineri), La nord de suflet (2001), Mai  înspre nord (2003). În limba română a publicat volumele de versuri Adio, gondolier, vin caii (Brumar, 2009), De azi se moare altfel (Diacritic, 2016), volumul de proză scurtă Așteptăria (Brumar, 2015), albumul foto cu texte Al cincilea anotimp (Brumar, 2017). Colaborează cu reviste literare din România și Serbia. A lucrat ca fotograf pe vase de croazieră pe Marea Mediterană.

Robert Șerban: Așa-i că scriitorii se cred mai breji decât alți artiști? Să vină asta din siguranța generată de faptul că „au cuvintele cu ei”, sau din raporturilelor cu realitatea, ce trec mai întâi prin imaginație, și apoi prin… realitate?

Borco Ilin: Cred că și scriitorii, și artiștii, se cred breji. Chiar dacă mulți nu o arată pe față, în adânc cred că exact harul lor este forma superioară de exprimare. Eu mi-aș fi dorit mai mult să știu să cânt, la instrument și voce, sau să pictez, să mă exprim mai exploziv, mai expandat decât prin scris. Însă când scriitorul domină finețurile între imaginație și realitate — atunci e meșteșug. A avea cuvintele la tine înseamnă a avea la tine, în clipa aia, totul. Profunzimea de momente cea care cucerește. Și ar mai fi ceva, valabil pentru toți — craftul. Cine n-are vână-n el nu o poate dobândi. Craft, talent, instalație, cum s-ar mai numi. Asta nu se învață, nu se educă, n-are cum. Mulți exersează, se chinuie, mimează, se ambiționează. Degeaba. Ori este, ori — nema. Doar acela-i chiar breaz. Dar, mulți ne credem și cu craft, și breji. Mulți dintre noi am crezut că avem minimum două perechi de cohones. Într-o zi, mi-am dat seama, așa, pur și simplu, că-s cam desperechiat. Nu că n-aș avea vână, craft, talent — doar că nu în măsura în care eram convins de asta. Trebuie să ai cohones să vezi că n-ai două perechi.

R.Ș.: Erai povestitor de mic? Mai și citeai? Mai ții minte care dintre cărțile copilăriei te-a prins cel mai tare?

B.I.: Nu cred că eram povestitor de mic, însă desenam extrem de mult. Am crescut în lumea fascinantă a benzilor desenate pe filiera Serbiei, pe care le colecționez și astăzi cu pasiune. Strip-uri le spune. Este vorba, deopotrivă, de eroi și anti-eroi, din toate epocile istorice, de pe întreg mapamondul. Nu erau protagoniștii din seria Marvel, ci creați de școala italiană a lui Sergio Bonneli, Tiziano Sclavi, Hugo Pratt, precum Zagor, Tex Willer, Mister No, Dylan Dog, Corto Maltese și mulți alții. Aceste povești, deseori duse peste simplul scenariu de aventuri, îmi construiau și conștiința aleatoriului, a vieții care nu este compusă doar din bine și rău. Din ele am prins cel mai mult ideea de generozitate, aceea scutită de cauză-efect sau plată și răsplată, acel ceva care te face să fii om pentru tine însuți, care ori există în tine, ori nu.

R.Ș.: Scrii și în sârbă și în română. Cu care dintre limbi ai relația cea mai caldă? În care dintre ele faci proză mai lesne, în care poezie? În care înjuri?

B.I.: În ambele mă simt bine, gândesc și scriu în ambele, am crescut în ambele. Fiind și traducător, mi-am dat seama cu ce avantaj m-am dezvoltat, ca și cineva care are patru mâini și nici nu-și dă seama de asta — în două limbi, două culturi, două muzici, două istorii, două literaturi. Mi se-ntâmplă câteodată să scriu într-o limbă, dar să mă surpind că în clipa aia gândesc în cealaltă. Dar, fapt dovedit, înjur în sârbă. Emoțiile, de orice fel ar fi, explodează în sârbă. De regulă, soarele și sângele predomină. În scriere, ceea ce aștern în română mi se pare mai frumos, iar ceea ce scriu în sârbă mi se pare mai tare, lipsit de negocieri. Există anumite stări care se pot spune cel mai bine doar într-una dintre cele două limbi.

R.Ș.: Tu scrii — mărturiseai într-o postare pe Facebook — ca să fugi de moarte. Și că terenul cel mai sigur de alergare e poezia. Dar, aș zice, e și terenul cu cei mai puțin spectatori, cu publicul cel mai redus…

B.I.: Povestirile-mi curg foarte ușor, poezia, însă, — frate! – mă rupe. Poezia e peste confesiune, e asumarea inimii tale, decojită de imaginea ta publică în lumea asta. De fiecare dată e un ring, o miză a vieții, că acolo-s eu cu toți „eii” mei, buni și răi, nevindecați, nedeveniți. Acolo nu poți trișa cu nimic, oricât de iertător ți-ar fi dreptul la imaginar. Nu. Poezia e ringul în care ne iluzionăm că avem curajul să fim sinceri, de parcă am ști cine suntem. Nu știm, doar ne bănuim. Scriu ca să nu înnebunesc, să nu rămân nerostit, nevorbit. Pentru că enormă e nevoia de a vorbi: e nevoia de a nu muri, nu de a trăi! În poezie-ți dai singur propriile legi de la care n-ai voie să te abați, că te bate propriul tău dumnezeu, și acolo-ți pui și testamentul, pe care tot doar tu-l și moștenești. Scrisul nu mă înnobilează, nu mă eliberează, nu mă liniștește, doar mă ajută să-mi supraviețuiesc mie în clipa aia încă și încă o dată. E poezia tuturor lucrurilor pe care nu le-am realizat, dar aș fi putut, tuturor păcatelor pe care nu mi le pot ierta, dar ar fi trebuit, tuturor gândurilor pe care aș fi vrut să nu le fi avut niciodată, tuturor regretelor pe care n-ar fi trebuit să le am, dar care m-au măcinat. Asta e poezia, fuga de moarte, nu fuga spre viață — e diferență. Iar după ce vezi că încă o dată ai scăpat viu, te poți apuca și de trăit.

Poezia — ca act de a te ierta, tu pe tine ca ființă, nu pentru ceva ce trebuie să aibă vreo logică. Și abia de aici începi să-i dai poeziei drepturile, și s-o alegi să-ți fie izbăvitorul sau călăul, un fel de dezlegare de sine. Ce frumos am scris, dar ce trist! Ce crunt am scris, dar ce adevărat! Câte și câte am explicat, dar soluție n-am găsit! Ce bine am zis, dar cât de altfel am făcut! Poezia e ca ziua de apoi în care te obișnuiești să trăiești, știind că ea durează toată viața. În poezie te pui singur la perete și vezi că tu ești și peretele. Poezia-și are și ea publicul ei, cum ai spus și tu, redus. Există persoane care se regăsesc în acel condens al gândurilor relatate de tine, dar care nu știu să se exprime așa, sau persoane care pur și simplu își dau voie să fie încântate, șocate sau pătrunse de ce spui tu acolo. Publicul poeziei e unul predispus mai degrabă la sprintul de 100 m, decât la cinci ture de stadion.

R.Ș.: Ții jurnal. L-ai intitulat Jurnal de pustă. Una dintre liniile de forță ale unui astfel de gen e sinceritatea. Cât de necruțător ești cu tine atunci când scrii? De ce ar interesa pe cineva jurnalul unui scriitor bănățean? Ce secrete dezvălui?

B.I.: E de fapt un roman care avea inițial numele de jurnal și va apărea în curând la editura Humanitas. Acum se numește „Pusti me”, ceea ce în sârbă înseamnă dă-mi drumul, eliberează-mă, lasă-mă. Cât sunt de sincer? Sunt autoironic și autopunitiv. Însă trec sub tăcere anumite lucruri despre mine, diverse idioțenii, de care mi-e rușine și care nici n-ar avea vreo relevanță pentru nimeni. Sinceritatea în scriitură nu înseamnă spovedanie. Tu-ți alegi parametrii de sinceritate și de autoexecuție în așa fel încât să-i dai povestirii integritate, stil, noimă. La fel de bine le etalez și pe cele ce mă-ncântă la mine, mai puține, ce-i drept. Și asta înseamnă sinceritate. Nu poți fi altcineva în proză decât te știu cei care te cunosc, iar chiar și cei ce nu te cunosc personal se prind repede că nu ești ceea ce vrei să pari.

Jurnalul unui scriitor bănățean face din pusta maghiară un personaj. Acest spațiu, fără niciun farmec la prima vedere, este sonorul fundal al povestirilor, ca un soi de Morricone, mai exact, e personajul din umbră, dar cu rol principal. Dezvălui secretele personajelor secundare: Mureșul, râul care dă viață și se hrănește cu vieți, calea ferată cu soarele la orizont, praful, vântul, arșița, frigul, lanurile de porumb uscate, ca o armată a morților vii. Văcari, barcagii, ciobani, birtași. Depresia spațiilor deschise și suicidul, ca un tipar al chinului devenirii care-ntârzie să se-nfăptuiască, acele deziceri de sine și de înfiere a destinelor care nu sunt ale tale, sufletul de grănicer. Avem și un film artisitic de 36 de minute cu pusta-n trei prieteni — Gabi Timoceanu, Mircea Leschian și eu —, film de Daniela Rațiu.

R.Ș.:„„Gloria e în timpul vieții, nu postum”. Te-am citat. Pare o perspectivă pragmatică, însă nu-i chiar așa 100%, istoria o demonstrează. Ce-ar însemna, din unghiul tău de vedere, gloria literară? Ce nu ai și ai vrea? Care a fost cea mai mare înfrângere a ta, ca artist?

B.I.: Mă refeream că orice om își merită recunoașterea în timpul vieții, indiferent dacă e creator de ceva sau nu. După ce mori nu te poți bucura de nimic, degeaba ți se ridică statui — la asta mă refeream, că gloria trebuie savurată aici și acum. Nu mă pot raporta la mine ca la un testament, viața e vie, cere glorie acum, nu postum. Pentru mine gloria literară ar însemna să se facă un film după o povestire de-a mea și să ajung în manualele de clasa a XII-a ca scriitor al pustei. Pentru asta aș da oricând la schimb toate premiile literare posibile, toate traducerile în enșpe limbi, tot lobby-ul de care mă pot bucura conjunctural. Cea mai mare înfrângere a mea ca artist a fost că acele creații ale mele care mi-au plăcut mie cel mai mult — poezii, proze, fotografii, articole scrise, emisiuni radio — au fost cel mai puțin pe placul publicului. La urma urmei, chiar și cu aplauze, rămâi singur în sinea ta și nu-i vina oamenilor. Dar din asta e compusă viața. Am o scurtă carieră în spate ca să vorbesc despre înfrângeri.

R.Ș.: Faci fotografie și o faci cu talent. Se verifică povestea aceea cu imaginea și cu mia de cuvinte, care n-o egalează?

B.I.: Să faci fotografie e ca și cum ți-ai însuși lumea. Eu sunt doar un amator. Vânez momentul, îl simt, mă arunc pe burtă sau mă sui în pom. Pentru că, atunci când fotografiem ceva, îi furăm eternității mari o eternitate mică, care doar în clipa aia poate fi așa cum o surprinzi. După secunda aia, lumea nu mai e la fel. Suntem niște hoți de timp atunci când facem o fotografie. Ne însușim acea eternitate mică. Desigur, e adevărat că o imagine face cât o mie de cuvinte. La fel cum se poate ca și un cuvânt să cuprindă o mie de imagini, dacă dă de inima potrivită.

R.Ș.: Lucrezi la Muzeul Satului Bănățean, unde faci evenimente, le mediatizezi, faci fotografii, chiar ai publicat un album fotografic. Urmezi cursuri doctorale la Facultatea de Arte și Design, specializarea fotografie. Te-ai predat imaginii foto?

B.I.: Am aplicat și cuvintele la imagine. E o rețetă personală, ca om de imagine al Muzeului Satului Bănățean Timișoara, și un exercițiu de a face un muzeu mobil prin fotografii mari, expuse pe șevalete și duse oricând, oriunde. Nu vii tu la muzeu? OK, bine, atunci vine muzeul la tine. Cuvintele chiar creează încă o imagine la imagine. De exemplu, o fotografie cu un șopron, sub care stă o căruță veche și o nicovală, ninsoare peste tot, acoperiș din trestie, o pisică pe el, ghemuită, potecă din cărămidă, cupa de tulei lângă, toporul înfipt în buturugă, golumbarul gol, țurțuri pe coliba din paie; și tu vii și spui în cuvinte: „Departe de gura bunicii: locul în care-și țineau bunicii dețul de răchie din care trăgeau o dușcă atunci când mergeau după lemne”. Explorez acest tandem de fotografie și cuvinte și mai departe, ca doctorand al profesorului Camil Mihăescu la Facultatea de Arte, într-o teză care vizează estetica fotografiei antropologice și politicile de promovare muzeală.

R.Ș.: Anul viitor, Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Care sunt așteptările tale, de artist, de timișorean?

B.I.: Mici. Și de artist, și de timișorean. Acest subiect ar cere un interviu separat. Sunt timișorean de o viață, însă nu cred în bâlciuri, mâncare și zgomot, și, pe ici-colo, rătăcit, și câte un eveniment cultural de semi-anvergură. Nu cred în monopol cultural obscur instaurat pe linii relaționare și discreționare, nici în tot felul de Mecena apăruți peste noapte, nici în improvizații și șmecherii. Iar bugetul alocat de București este o declarație de dispreț la adresa Banatului, la adresa Timișoarei. Așteptările mele ca timișorean ar fi să rămânem cu ceva. Cu un brand. Cu o stradă cu specific. Cu ceva ce nu trece doar prin burtă. Cu o serie de locații mișto, care ar rezista în timp. Cu o boemă, cea mult declarată la noi. Cu un factor uman renăscut. Cu zeci de chestii. Cu revenirea ideii de patrimoniu în conștiința opiniei publice și autorităților locale, în detrimentul unor investiții industriale în zone protejate. Să nu se rezume totul doar la bifat. Multe vor fi doar bifate, ca și cele zece fațade renovate-n centru, în timp ce restul orașului înflorește-n paragină. Dar asta e doar hazardare verbală. Vom avea ocazia să vedem ce și cum vor face vecinii noștri sârbi, la Novi Sad…

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie universală de poezie, care e poemul pe care l-ai alege?

B.I.: Iată poemul ales:

Cine?

Numai de am ști cine
face oglindă neagră-n noi,
cine trăiește cu numele nostru,
doarme cu insomnia noastră,
ne iubește nevestele

cu neiubirea noastră,
ne face copiii noștri,

moare cu moartea noastră

și tot viu rămâne,

cine ne amestecă sângele
cu pălincă și noroi
și apoi din noi s-adapă
încât ne e fără otravă
mai rău decât fără apă?