Liviu Iancu a intrat în presă din greșeală, în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii știri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul „Naţional”, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la „Capital”. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după șapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă și relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent este jurnalist la Profit.ro. Xanax (editura Trei, 2019) este cartea sa de debut.

Robert Șerban: Odată cu apariția romanului Xanax a răsărit și o întrebare: de unde a apărut Liviu Iancu? Nici mie nu mi-e clar răspunsul la chestiune, deși m-am documentat cât am putut. Așa că te invit să lămurim problema, aici și acum.

Liviu Iancu: M-am născut greu, ca un pui de elefant pe care literatura română a trebuit să-l țină în burtă 43 de ani. A fost o sarcină dificilă, toxică, și o naștere riscantă, dar sugarul a supraviețuit. S-a născut deja adult, cu păr pe cap și-n alte locuri, gata să alerge și pus pe harță, cu colții cât ușa de la librărie, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i tragă o trompă în cap maică-sii, care nu s-a dezmeticit nici acum, după patru luni de la naștere, și să-și calce fără să vrea în picioare frățiorii mai vârstnici, dar mult mai scunzi și mai lenți.

Nașterea clasică ar fi presupus să fi participat pe la cenacluri în liceu, unde să-mi citesc, prin fumul de țigară și sub umbrela unui scriitor minor de provincie poemele ridicole, frustrat și vânăt la față de emoții, să intru mai târziu la facultatea de litere, visându-mă un fel de Dostoievski care va exploda precum dinamita lui Alfred Nobel, să o frec în paralel pe la cursuri de scriere creativă unde să-mi predea oameni care n-au însemnat niciodată nimic în literatură și care ei înșiși ar fi avut nevoie de cineva care să-i învețe cum să scrie, apoi să lucrez câțiva ani ca profesor prost plătit de română, să băloșesc după elevele de-a 11-a care veneau la școală cu BMW-uri în timp ce eu frecam băncile troleibuzelor, unde buchiseam într-un caiet murdar texte emfatice și plicticoase, în care să fi imitat tot ce mi-ar fi căzut în mână, de la Faulkner la Garcia Marquez și de la Hemingway la Bukowski, și pe care să le trimit revistelor literare cu tiraje minuscule, iar ceva mai încolo să ating apogeul, publicând o cărțulie groasă cât un caiet pentru clasa I, în 1.000 de exemplare, pe care s-o cumpere doar rudele și prietenii și să putrezească doi-trei ani prin cotloanele librăriilor, dar pe care s-o recenzeze favorabil o fostă colegă de facultate ajunsă critic literar.

R.Ș.: În regulă, înțeleg că nu ai ales varianta clasică a debutului, calea simplă, verificată de atâția și atâția. Dar cum a fost, în cazul tău ?

L.I.: Am un prieten, mare hotelier, cel mai mare din țară, care deține 6–7.000 de camere și care târziu, după investiții de multe zeci de milioane de euro, a început să apară prin presă. L-am văzut discutând odată cu niște tipi de la patronate, zgomotoși și goi, copii de securiști, care nu investiseră în viața lor nici măcar într-un apartament cu două camere în Militari, pentru că-l primiseră cadou de la socri, la nuntă, dar care erau toată ziua pe la televizor cu declarații despre turism și despre ce ar trebui să facă și să nu facă statul și investitorii. Ca o paranteză, și în turism, ca și în literatură și în viață, în general, cei care au realizat cel mai puțin fac zgomotul cel mai mare, ca un muscoi care-ți intră în casă, nu înțeapă pe nimeni, dar te asurzește cu zgomotul. Și marele hotelier le-a zis așa: „Diferența dintre mine și voi e că eu mai întâi am făcut ceva, și abia apoi m-am apucat să vorbesc; voi ați luat-o invers, întâi vorbiți, fără să fi făcut încă nimic”.

Eu asta am evitat 40 de ani de viață, să scriu fără să fi avut despre ce și să trebuiască să inventez lucruri pe care nu le-am trăit, nu le-am simțit și nu m-au frământat niciodată. Cum să povestesc eu viața unui medic din Cuba când n-am fost niciodată medic și niciodată în Cuba? Nu mai bine vorbesc despre ceea ce știu cel mai bine, adică despre viața unui jurnalist din România? Toate întâmplările din Xanax le-am trăit și le-am simțit pe pielea mea, m-au lovit din toate părțile și m-au mușcat de peste tot, iar eu am reușit cu greu să mă smulg și să-mi ling rănile în timp ce scriam despre ele. Pe critici îi poți păcăli mult mai ușor, dar cititorii simt imediat dacă sentimentele pe care le vinzi tu acolo, în carte, sunt vii sau fake-uri. O carte, înainte de stil și de poveste, trebuie să vândă emoție și să vândă suflet, iar ăsta e un lucru al dracu’ de greu. Nu ți se vinde cartea? Păi cât suflet ai pus acolo, fratele meu? Nu cât orgoliu, câtă autosuficiență și câte așteptări, ci cât suflet. Orgoliu și autosuficiență nu cumpără nimeni.

R.Ș.: Mi-a plăcut cartea ta, iar ca mine bănuiesc că mai sunt câteva mii de cititori, altfel editura nu ar fi tipărit aproape 10.000 de exemplare în câteva luni. M-aș fi așteptat să văd Xanax comentată în presa culturală, mai ales de criticii care amendează, pe unde apucă, absența unor cărți în al căror profil a ta se încadrează perfect. Să fie ei surprinși de scriitura alertă, de actualitatea subiectului, de directețea stilului, de faptul că nu plictisește și că nu începe pe la pagina 150, că nu e doldora de filosofii de tren personal?

 Din păcate pentru literatura română, majoritatea celor care fac cronici prin revistele literare sunt ei înșiși scriitori, cei mai mulți fără mare succes, adică li se publică un volumaș subțirel odată la câțiva ani, care se vinde într-un an nici cât Xanax în primele patru zile (adică 1.500 de volume). Acești critici au scris cărți despre care nu vorbesc niciodată cititorii, pe care nu le distribuie nimeni pe Facebook și nu le laudă nimeni (în afara altor critici care știu că la rândul lor broșuricile pe care le scriu au nevoie de cronicile confraților) și care — ca să facem o paralelă cu expresia din televiziune „nu trece sticla” — nu prea trec raftul. Și toți acești cronicari aflați într-un mic și pervers conflict de interese, pentru că și scriu ei înșiși cărți, dar și fac critică și comentează cărțile altora, adică ale concurenților, seamănă cu un grup de pensionari alergători care se mișcă greoi, dar plini de sine, cu un kilometru pe oră, lăudându-se din mers unul pe altul pentru pentru cât de repede fug și luându-și-i ca reper pe alții ceva mai sprințari, din fața lor, care au reușit să prindă doi kilometri la oră. Și-n „goana” lor melcească și autosuficientă prin literatura română vine deodată din spatele lor, fără să-i fi prevenit nimeni, un intercity care-i aruncă pe toți cu fața în țărână și le împrăștie pe jos subiectele răsuflate, metaforele neinspirate și comparațiile căznite și le arată cât de greoi, de falși și de lipsiți de viață sunt cu toții. Tu ce-ai vrea să facă acum, când se ridică buimaci din praf și nu-și dau seama ce i-a lovit? Să pună mâna pe pix și să laude intercity-ul care i-a tăvălit?

Nu mă interesează prea tare să laude criticii Xanax, deși nu m-ar deranja deloc să se întâmple asta, pentru că Xanax o merită din plin. Șeful unui blog de carte unde, la fiecare două paragrafe se ițește o greșeală gramaticală, i-a transmis unei prietene că nu i-a plăcut Xanax pentru că n-are fir narativ. Oricine are dreptul să nu-i placă o carte, nici mie nu-mi plac Thomas Mann sau Robert Musil, însă argumentul e cretin. Am scris o carte despre viața mea, iar viața oricăruia dintre noi are firul ei narativ, doar că unii n-au organ să-l sesizeze. Vrei fir narativ cât frânghiile alea de pe vapoare, citește Alchimistul sau Sandra Brown! Aproape în fiecare zi îmi scriu cititorii, oameni pe care nu-i cunosc, și-mi spun că mi-au devorat cartea, că Xanax i-a făcut să vadă altfel viața și unii îmi mulțumesc pentru că am scris romanul ăsta. Iar toate astea, cumulate cu faptul că Xanax se vinde bine, mă fac să înțeleg că munca mea a avut un sens și că nu mi-am scos sufletul la vânzare pe nimic și că, iată, primesc în schimb o marfă la fel de valoroasă, adică tot suflet.

 R.Ș.: Crezi că vei fi un scriitor de romane autobiografice, după modelul Xanax, sau vei schimba rețeta?

L.I.: Deocamdată nu știu dacă va mai exista o altă carte după Xanax, iar dacă se va întâmpla asta, nu va fi foarte curând. Îmi va fi foarte greu, probabil imposibil, să mai scriu un roman la fel de bun și de viu, și nu știu dacă-mi doresc să arunc pe piață unul mai prost, pe care toată lumea să-l considere un eșec după debut. Xanax e o carte care m-a golit definitiv, care m-a ciuruit, astfel că va trebui să treacă multă vreme ca să pot astupa găurile. Înainte de a lansa Xanax la 11.000 de metri, în avion, într-o cursă spre Tunisia, am sunat un scriitor celebru și l-am invitat la eveniment. „Dar ce tot te stresezi așa cu cartea asta? Nu se vinde?”, m-a întrebat. „Ba se vinde foarte bine. Am vândut deja vreo 5–6.000”, i-am răspuns. „Păi atunci nu te mai stresa și apucă-te de următoarea”, m-a sfătuit el. Și sunt mulți care mă întreabă: „Pe când următoarea carte?” Exact ca atunci când eram copil și m-am afișat prin sat cu prima fată de mână și începuseră babele să mă întrebe: „Pe când nunta?”. Iar eu, săracu’, mă tot frământam nopțile cum dracu’ să fac să-i desfac sutienul. De fapt, asta e problema multor scriitori români: nu știu să desfacă sutiene, dar se poartă ca și cum ar fi fost vioara I într-o orgie. Revenind la babele din sat, cei care se însurau primeau întrebarea „Pe când copilul?”, apoi „Când îi faci un frățior?”, „Când îl dai la facultate?”, „Când îl însori?”, „Când îți face un nepoțel” și, în final, „Când mori?”.

Eu nu funcționez așa, nu vreau să scriu pe bandă rulantă cărți din ce în ce mai subțiri și mai inconsistente ca mesaj, care să se vândă tot mai prost. Vreau mai întâi ca Xanax să ajungă la zeci de mii de oameni cel puțin, dacă nu chiar la sute de mii, iar eu, în timpul ăsta, să-mi încarc bateriile și să scriu o altă carte, dacă o să am ce spune, probabil tot autobiografică. N-am imaginație, nu știu să inventez și nu-mi place să fac asta, iar viața îți oferă destule subiecte interesante, dacă știi să le vezi. Următoarea carte va fi scrisă însă în cu totul alt stil, pentru că n-o să pic în capcana autoimitației.

R.Ș.: Ce îți stârnește cheful de scris? Tabieturi ai?

L.I.: Să-ți spun un secret: mie nu-mi place deloc să scriu. Sunt oameni cărora le place să facă asta și se vede, pentru că auzi din doi în doi ani, mai ales în prag de Bookfest sau Gaudeamus, că marele scriitor X a mai scos o carte. O cumperi și-ți dai seama că ai luat o cărămidă umplută cu aer, că omul ăla a stat un an sau doi la masă ca să scrie nimic, ca să nu transmită absolut nimic, e drept, într-un mod elegant și foarte literar.

Pe cât de puțin îmi place să scriu, pe atât de mult iubesc să călătoresc, să alerg cu câinii pe câmp, să mănânc și să mă uit la filme bune (nu seriale sau telenovele). Nu sunt un grafoman, nu cred că am foarte multe de spus oricând și despre orice, iar atunci când am lucrat la Xanax am făcut-o în salturi, adică am avut zile în care n-am făcut nimic altceva decât să pritocesc la carte, după care săptămâni întregi nu m-am atins deloc de manuscris. Am scris cartea asta pentru că știam că am în minte un antidepresiv puternic, care va vindeca niște răni ale celor care o vor citi. Și așa s-a întâmplat și, chiar dacă unii n-au înțeles pe deplin mesajul cărții, tot au rămas cu ceva în traistă. Mulți oameni îmi scriu că se amuză teribil citind Xanax, care pare veselă în primele 450 de pagini, deși nu e deloc așa, ci e un roman violent mascat, ca și cum ți-ar cădea în creștet stroboscopul de la discotecă și ar lumina în toate felurile în capul tău făcut țăndări, în timp ce muzica ar continua să cânte.

 R.Ș.: Ești jurnalist, și meseria asta îți asigură traiul. Ba și o bună parte din inspirația pentru literatură. Iată-te: un caz fericit!

L.I.: Da, e un caz fericit, pentru că presa economică în care îmi fac eu veacul m-a adus în preajma unor oameni care și-ar chema bodyguarzii dacă un om la fel de sărac ca mine, dar nejurnalist, s-ar apropia la mai mult de câțiva metri de ei. Mă simt ca mecanicii de la uzinele Rolls Royce sau Ferrari, care altfel nu și-ar permite să pună mâna pe fiarele astea reci și scumpe, să le analizeze măruntaiele și să constate că, deși rezervoarele mașinăriilor astora luxoase sunt pline, sufletele lor sunt mai pustii și mai sumbre decât ale noastre, ale celor care-și numără banii de motorină și care, de multe ori, nu mai pornim de la prima cheie. Să muncești cu oameni extraordinar de bogați e frustant și, în același timp, consolator. Frustrant pentru că ți-ai dori banii și mașinile lor, dar și consolator, pentru că îi vezi că nu se bucură din plin de tot ce au, sunt la fel de nefericiți ca tine și de captivi și că unuia nu i-ar trece prin cap să-și vândă dracu’ porcăria aia de firmă și să plece în lume și să trăiască fericit, până la adânci bătrâneți, consumându-și banii pe toate chestiile mișto din lume, fără să fie nevoit vreodată să se mai gândească la angajați, salarii, planuri de afaceri și credite. Uneori, văzându-i de aproape, cum umblă cu fericirea în portofel, dar nu știu să-l deschidă și să-i dea drumul, poate din zgârcenie sau teamă sau din obtuzitate, îmi zic că noi, ăștia săraci, suntem mai liberi decât ei și, cumva, mai împliniți. La noi există măcar iluzia că, dacă am avea bani, am fi mult mai fericiți. Ei și-au pierdut-o și pe asta.

 R.Ș.: Ai postat pe Facebook copertele a 19 cărți, una mai voluminoasă decât alta, pe care le-ai cumpărat, la începutul verii, de la târgul de carte Gaudeamus. Numărul e mare, chiar citești atât de mult sau faci poze?

L.I.: E clar că sunt mai mult fotograf decât cititor, pentru că din cele 19 cărți cumpărate și pozate în ultima zi de mai am citit până acum doar patru: Less — un minunat roman gay și nu numai, premiat cu Pulitzer, Ministerul fericirii supreme, Pachinko și superbul roman Nix. Citesc mult mai puțin decât aș vrea, pentru că în fiecare seară am programul meu de Facebook la care nu pot să renunț, pentru că m-ar considera lumea antisemit dacă l-aș lăsa pe Zuckerberg să moară de foame, iar în fiecare zi îmi programez o oră sau două de antrenament cu pointerul meu Jep Gambardella, numit așa după personajul principal din filmul meu preferat, La Grande Bellezza. Plus că mai și călătoresc, mă mai uit și la filme, mai discut și despre câini o oră sau două pe zi și, era să uit, mai și scriu din când în când știri economice. Dar, oricum, nu aparțin acelei specii des întâlnite de scriitori români care mai mult scriu decât citesc.

 R.Ș.: Așa-i că nu citești poezie? Nu-i o crimă, dar recunoaște-o!

L.I.: Ba da, e o crimă, dar o recunosc și mi-o asum. Experiențele mele cu poezia românească s-au oprit prematur, ca o căsnicie ucisă de plictiseală, undeva la Nichita și Sorescu, și mai cochetez uneori cu ea ascultând prin mașină cântecele lui Tudor Gheorghe, prilej cu care mi-am dat seama că-mi place foarte tare Mircea Micu. Cu toate astea, în Xanax i-am dedicat un capitol mărișor poeziei și prietenului meu poet Vivi Anghel care, cum îi stă bine unui om al versului, a murit din cauza abuzului de alcool la 44 de ani, în anul 2000. Vivi îmi spunea, atunci când a împlinit 40 de ani, că se simte oribil ca poet să depășească vârsta lui Eminescu. El credea că ar trebui ca toți poeții români, ca un tribut adus lui Eminescu, să moară înainte de a împlini 39 de ani. Lui îi datorez faptul că-mi place să citesc, iar dacă am scris un roman care are succes, am împlinit mai degrabă un vis al lui decât al meu.

Nu sunt un tip rafinat și, de aceea, multe jocuri de cuvinte din poezia modernă nu mă impresionează. Le văd, le observ, iau act de ele, dar nu le simt. Ca atunci când te uiți la un film de bătaie și personajul principal împușcă zeci de figuranți și nu te cutremură moartea lor, deși dacă s-ar întâmpla asta pe viu, lângă tine, ai face pe tine de frică. Poezia contemporană, așa cum o văd eu acum, e ca moartea unor figuranți. Poate pe tine, ca poet, te cutremură ce spui, pentru că ești acolo, în film, poate că și pe alți poeți îi mișcă, însă din afară, din zona noastră, a nepoeților, a nespecialiștilor, exact așa se vede, ca moartea unor figuranți.

 R.Ș.: Ce inimă și ce stomac îți trebuie ca să fii vânător, cum ești? Adică, explic puțin cuvântul, din perspectiva mea, să împuști animale și păsări nevinovate și, eventual, să le mănânci?

 L.I.: E prea mult să-mi spui vânător. Sunt doar un tip care are în casă, pe lângă câteva mii de cărți, un frigider, o masă, patru scaune și două laptopuri — și o pușcă de vânătoare cu alice, folosită în general la păsări. Prietenii mei vânători îmi spun „ecologistul” pentru că nu nimeresc aproape niciodată nimic. Eu sunt mai degrabă un iubitor de câini de vânătoare decât un vânător pasionat de împușcat, și tot ce mă interesează când ies pe câmp e cum lucrează câinele, încordarea lui atunci când simte pasărea și felul în care dansează în drumul lui către ea. E o poezie aici, în tangoul pe care-l face un pointer la lucru, cu nimic mai prejos decât a lui Ezra Pound. Majoritatea vânătorilor pe care-i cunosc au două, trei sau patru arme și niciun câine sau doar unul, în timp ce eu am doar o armă veche și patru câini. Recunosc, însă, că din când în când mai împușc un fazan, o rață sau câteva prepelițe, dar ca să balansez, în timpul sezonului de vânătoare singura carne pe care o mănânc provine de la ceea ce vânez. Cu alte cuvinte, pentru un fazan nevinovat, împușcat o dată la două săptămâni, scapă vii 10–15 găini, un vițel și doi miei. Vânătoarea nu e o înșiruire de crime, cum cred cei care nu practică asta, ci un fel de act de cultură care face parte din patrimoniul umanității și fără de care omenirea nu s-ar fi dezvoltat la nivelul la care este acum. Fără vânătorii de acum o mie de ani, astăzi n-am fi avut internet și telefonie mobilă. Pasărea aia din câmp are foarte multe șanse să scape, în timp ce rafturile din Carrefour sau Mega Image, de unde ne alimentăm cu carne pe care o aruncăm nepăsători în coș, sunt pline de ființe ucise fără să fi avut absolut nicio șansă și care, spre deosebire de cele din câmp, au avut o scurtă viață extrem de nefericită doar pentru ca noi să avem pe masă o pulpă de pui, un mic sau un cotlet de vită, pe care să le mâncăm cu calm și cu multă plăcere. Cum mă uit în ochii unei păsări împușcate și ce stomac îmi trebuie ca să o mănânc? Cam cum te uiți tu la micul cu muștar sau la pulpa de pui ori la peștele pe care-l pui pe grătar, cu diferența că pentru un fazan alergi 10–15 de kilometri într-o zi, prin frig, și trebuie să-ți pui mintea la contribuție ca să-l vezi în tolbă. Dacă nu ești tu ăla care i-a luat viața acelui pui pe care-l cumperi din alimentară, nu înseamnă că ești mai puțin vinovat decât un vânător, pentru că din cauza ta și a altora ca tine și ca mine, cărora ne place carnea, acel pui a fost crescut pe zece centimetri pătrați, n-a văzut niciodată lumina zilei, a fost îndopat cu antibiotice și chimicale și la cinci săptămâni de la naștere a fost tăiat, fără să aibă nicio șansă să scape. Nu cred că Stalin sau Hitler au omorât prea mulți oameni cu mâna lor, deși ei sunt principalii vinovați pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Diferența dintre mine, ca vânător, și tine, nevânător, dar mâncător de carne și purtător de geci și pantofi de piele, e ca dintre un soldat amărât din tranșee și Hitler. Vânătorii nu împușcă niciodată pui de animale și, de exemplu, din februarie până în noiembrie — adică opt luni pe an — fazanii sunt ocrotiți și nu e voie să se tragă în ei. Puii de găină de câteva săptămâni, dar și mieii și vițeii și purceii domestici, care trăiesc doar două-trei luni, sunt tăiați pe tot parcursul anului și nimeni nu le-a impus abatoarelor o perioadă de prohibiție pentru că, nu-i așa, omul cumsecade și familist, care condamnă vânătorii nemiloși, are poftă de cărniță proaspătă pe tot parcursul anului. Așa că nu mai aruncați cu piatra în vânători! Toți oamenii care intră într-un restaurant, care merg la grătar sau care-și cumpără carne din magazin și toți cei care poartă haine și pantofi de piele sunt părtași la genocidul unor ființe nevinovate.

 R.Ș.: Să ne întoarcem la muzele noastre și să ne facem siesta, dacă tot am mâncat atâta carne. Care sunt cele cinci cărți ce-ți plac mai mult decât Xanax?

 L.I.: Pe vremuri, cu două decenii în urmă, am încercat chestia asta cu o tipă drăguță: am întrebat-o dacă se crede cea mai frumoasă gagică pe care-o știe și mi-a zis că nu, bineînțeles. Și-atunci am rugat-o să-mi spună câteva cunoștințe comune femei, nu actrițe de la televizor, pe care le consideră categoric mai frumoase decât ea. N-a știut să-mi nominalizeze niciuna. Am mai făcut experimentul și cu alte femei și rezultatul a fost cam același. Cam ca tipele alea mă simt eu acum, pentru că întrebarea ta mă face să-mi calc orgoliul absurd în picioare. Din literatura română, categoric îmi place mai mult Groapa lui Eugen Barbu decât Xanax. E mult mai ușor când vine vorba de literatura străină, unde sunt sute de cărți care-mi plac mai mult, iar în fruntea listei cu ele se află Un veac de singurătate a lui Garcia Marquez, Călătorie la capătul nopții a lui Celine, 2666 de Roberto Bolano, Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, Integrala prozei scurte a lui John Cheever, Judecata de apoi de Flannery O’Connor, Darul lui Humboldt de Saul Bellow, Rabbit e bogat de John Updike și multe, nemilos de multe altele.

Dar nu aceste mari cărți ale lumii sunt rivalele lui Xanax. Marele hotelier despre care povesteam mai devreme, Mohammad Murad se numește, îmi spunea că, atunci când era copil, tatăl lui i-a zis o chestie: „Băiete, singurul dușman pe care l-am avut toată viața și cu care trebuie să te lupți și tu și să-l învingi se numește sărăcia”. Xanax nu concurează nicio carte din lumea asta, de la Un veac de singurătate la Alchimistul, de la Groapa până la Solenoid ori Fluturi. Xanax a avut încă de la naștere doi dușmani, iar pe unul cred că l-a învins deja — plictiseala. Oamenii citesc cartea și le place, nu e un volum pe care l-au cumpărat și l-au abandonat printre rafturi, cum se întâmplă cu atâtea cărți românești lăudate de critică și lăsate baltă de cititori după 30–40 de pagini de opinteală intelectuală.

Marele dușman cu care se luptă acum Xanax este uitarea, iar marea miză a romanului meu este să reziste și peste zece sau 50 de ani. Iar eu nu pot să-l ajut cu nimic în lupta asta, pentru că sunt mult sub carte. Nu sunt o celebritate precum Cărtărescu sau Cristian Tudor Popescu — indiferent ce ar scrie, numele lor e cel care mișcă vânzările, independent de valoarea cărții. Xanax s-a vândut doar pentru ce e între copertele alea, nu pentru cine e cel care a scris-o și pentru că apare la televizor și-și dă cu părerea despre Dăncilă ori cântă la Vocea României. Îmi pare rău că nu pot să fac prea multe pentru Xanax, deși ar fi meritat. Eu — am mai spus-o — sunt doar un om banal care a scris o carte extraordinară.