Dan Coclici s-a născut la Timișoara, în cartierul Iosefin. Este absolvent al Facultății de Mecanică din cadrul Universității Politehnica din Timișoara și al cursului de Psihologie, organizat de Universitatea de Vest din Timișoara. Deținător al certificatului de competență profesională, cu calificare de jurnalist, eliberat de Centrul de evaluare și certificare MEDIAPRO București.
A fost redactor la „Forum Studențesc” (1988–1991), „Realitatea bănățeană” (1995–1996), „Realitatea” (1997–1998), „Prima oră” (1999–2001). Redactor-șef adjunct (2001) și apoi redactor-șef (2002–2010) al săptămânalului „Bănățeanul”. A mai publicat în „Timișoara” (1991–1993), „Academia Cațavencu” (1994–1995), revista „Privirea” (1997–1998), „Ziarul Financiar” (2001–2006). Dublu laureat al premiului Asociației Presei Timișorene (1998, 2001). A expus lucrări în cadrul expoziției de grup, cu tematică viticolă, „Podgoria artei” (2015), organizată la Arad, primul eveniment de acest fel din România. Este coautor, împreună cu Valentin Sămînță, al volumului de reportaje din Banat Lucruri și ființe despre care nu știm nimic. Reportaj în derizoriu (2001, Editura Marineasa). Membru fondator al primului ONG din România, care promovează vinul românesc (2010). Membru fondator și vicepreședinte al Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizați (2012).
Robert Șerban: Care a fost, ca jurnalist, cea mai importantă victorie a ta?
Dan Coclici: Fără îndoială, a fost chiar șansa de a deveni jurnalist. Îmi doream asta, să fiu ziarist, încă din școala generală, de la începutul anilor ’80, însă nu în cadrul propagandistic sinistru în care se desfășura jurnalistica în acei ani. Am avut șansa să îl cunosc pe regretatul George Șerban în 1985 și, când am devenit student la Politehnică, în 1988, coincidența a făcut ca George să fie numit coordonator la „Forum studențesc”. Asta a fost conjunctura în care am debutat, cu cronici de artă plastică și reportaje de la practica agricolă studențească. A fost mai mult o curiozitate a mea, nu intenționam să fac o carieră din asta, dacă situația nu s-ar fi schimbat. Apoi, în 1990, când orizontul s-a deschis, am înființat cu colegii de la Forum Societatea „Europa” a Studenților Publiciști, ce avea să fie a doua semnatară a Proclamației de la Timișoara, după Societatea Timișoara. Îmi amintesc cum am discutat, până târziu, în noapte, împreună cu George Șerban, cel care a scris-o efectiv, și cu colegii de redacție, despre cum ar trebui să arate forma finală a Proclamației.
Un alt lucru de care îmi aduc aminte cu plăcere — dar nu l-aș numi victorie — s-a petrecut în 2002, când, din postura de redactor-șef am avut libertatea de a invita să facă parte din redacția săptămânalui „Bănățeanul” mai mulți ziariști timișeni, arădeni și cărășeni, cu care am făcut o echipă vreme de nouă ani, în Publimedia, divizia de publishing a MediaPro Management.
R.Ș.: Bineînțeles, nu mă pot abține să nu te întreb când ai fost învins, când te-ai simți învins, ca jurnalist?
D.C.: Uite, acum, că mă întrebi, mă gândesc și nu pot să identific un asemenea moment, 
deși, ca orice jurnalist, am trecut și prin momente mai puțin plăcute. O explicație ar fi că am avut șansa să fac parte din redacții vii, cu jurnaliști care nu se dădeau bătuți în nicio situație. Am fost înconjurat mereu de colegi altruiști și probabil de asta m-a însoțit mereu sentimentul că nu există problemă insurmontabilă. De exemplu, în ’95–’96, în redacția cotidianului „Realitatea bănățeană” eram peste 60 de oameni; era o redacție deschisă, la propriu, asemănătoare cu cele pe care vedem în filmele americane din vremea în care ziarele tipărite aveau tiraje inimaginabile astăzi. Am avut colegi excepționali, de la care am învățat foarte mult. Solidaritatea dintre noi ne-a indus, cred, ideea că, indiferent de situațiile dificile prin care vom trece, întotdeauna vom reuși să facem ce ne-am propus. Apoi, timp de zece ani, cât am făcut parte din trustul MediaPro, unde am avut cam câteva mii de colegi, în toată țara, sentimentul că totul e posibil — în sens pozitiv, zic — a fost și mai pregnant.
R.Ș.: Presă nu mai faci. Dar reportaje mai scrii? Ce teme au ele, ce subiecte — în afară de vin — te interesează?
D.C.: Trebuie să te contrazic. Împreună cu prietenii mei Vali (politehnist, și el, la origine, dar cu care am lucrat cot la cot, în jurnalistică, trei decenii) și Adina Sămînță (medic stomatolog), pe care i-am cunoscut la „Forum studențesc”, am pătruns, în 2010, pe un domeniu de nișă în România, cel al vinurilor. Am publicat, de atunci, peste o mie de articole, știri, reportaje, și am strâns în arhiva tematică peste un milion de fotografii din toată lumea. Între timp ni s-a alăturat și Mihai Sâmânță, IT-stul grupului și, totodată, cel care se ocupă de site-urile noastre. Între timp, l-am convertit pe Mihai la jurnalism, iar din misiunile sale corporatiste și multinaționale ne-a trimis reportaje din Mexic și China. Tonul l-a dat Vali, cu blogul său de vin, http://pivnicer.blogspot.com, printre primele din România, unde publică periodic reportaje având ca temă călătoriile grupului nostru pe urmele vinurilor din toată lumea.
Revenind la întrebare ta despre subiectele ce mă preocupă acum, mi-am propus să realizez niște interviuri cu câteva persoane prea puțin cunoscute după nume, care însă au influențat decisiv, la nivel global, anumite evenimente din istoria mai mult sau mai puțin recentă. Ca să dau, puțin, din casă: următorul subiect pe lista mea ar fi un anume domn Rodríguez, fost agent CIA implicat în urmărirea, prinderea și executarea mult mai faimosului Che Guevara. Dar asta, desigur, n-are nimic de-a face cu lumea vinului.
R.Ș.: Să ne întoarcem la vin. Când ați inaugurat Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați?
D.C.: În 2012, pentru că numărul amatorilor de vin din preajma noastră a crescut exponențial — acum suntem circa 150, chiar peste 200, cu tot cu simpatizanți —, am creat Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, un club de tip britanic, în care membrii plătesc o cotizație anuală. Ne place să spunem că cele două săli de degustare ale clubului — numite, generic, odăile bunicii —, situate în Arad, sunt închise nonstop, pentru că au acces la degustări doar membrii. Pentru a intra în club trebuie să fii recomandat de un alt membru, iar apoi să fii acceptat unanim de cei patru fondatori. Organizăm, în club sau în afara lui, cel puțin 50 de evenimente anuale, toate oglindite, prin scris sau prin imagini, pe site-urile www.vestik.ro (site preponderent de știri din lumea vinului, în română, engleză sau italiană), pe site-ul oficial al clubului, www.cdvin.ro, dar și pe canalul oficial al clubului de 
pe YouTube. De asemenea, am creat și suntem administratorii celui mai popular grup de profil de pe Facebook, din România, numit Oenologie. Grupul se apropie de 5.000 de membri, printre ei numărându-se cei mai influenți bloggeri de vin autohtoni. În același timp, pagina de Facebook a clubului se apropie de șapte mii de fani. Am citit undeva că o pagină a unui blog de nișă nu trece, în medie, fără promovare, de 42 de cititori. Noi avem articole care au depășit zece mii de citiri. Cu părere de rău pentru mass-media actuală, trebuie să remarc că majoritatea publicațiilor românești nu au redactor dedicat în domeniul vinului, bloggerii fiind, în privința competenței și pasiunii, peste cei mai mulți ziariști care abordează pasager subiecte legate de lumea vinului. A! să nu uit: grupul nostru a născocit și un nou concept publicitar, pe care l-am botezat „flashtasting”. Am îmbinat două forme de manifestare estetică şi publicitară: flashmob-ul şi fotomodelismul. Din asta a rezultat un alt concept în promovarea vinului, pe care îl oferim, când suntem solicitați, cramelor cu care colaborăm.
Din punct de vedere editorial nu ne-am oprit aici. Cu câțiva ani în urmă am fost editori ai celei de-a doua ediții a The Wine Book of Romania — Cartea vinurilor românești, realizând și descrierile cramelor prezente în carte. Cu ocazia asta am colaborat inclusiv cu Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole, pentru realizarea hărților regiunilor viticole din România.
R.Ș.: Vinul dezleagă limba, leagă prietenii și te cheamă după el. Sună ca un slogan, dar, din câte știu și eu, e cam așa. Poți… autoriza?
D.C.: Da. Într-o perioadă relativ scurtă, am cunoscut câteva sute de pasionați de vin sau 
care lucrează în domeniu. Deși se spune că, după perioada liceului, se leagă mai greu prietenii trainice, am avut surpriza ca o parte dintre cei cu care împart acum acestă pasiune în club să ne devină prieteni apropiați. Ne-a ajutat faptul că am călătorit zeci de mii de kilometri prin Europa, vizitând crame sau participând la festivaluri de vin. De altfel, calendarul nostru s-a schimbat radical în ultimii ani. În aprilie suntem la festivalul VinCe, în Budapesta. În 1 mai, la Ziua Bunicii, organizată de Crama Știrbey. De Rusalii, la Picnicul Avincis. În noiembrie, la Festivalul de la Merano. Apropo de Merano: e primul festival unde am fotografiat 90 de persoane dezamăgite că biletele de o zi, ce costau 120 de euro, s-au epuizat, așa că au stat la coadă degeaba. Pentru că tot vorbim despre călătorii, am avut șansa să fim primii români care au trecut pragul cramei de 100 de milioane de euro a familiei Antinori — o familie care face vin în Toscana de 27 de generații —, la invitația marchizului Piero Antinori.
În peripluri de genul ăsta i-am cunoscut pe câțiva dintre faimoșii Masters of Wine, pe care am avut și ocazia să-i intervievăm.
R.Ș.: Cine sunt acești Masters of Wine?
D.C.: Master of Wine este unul dintre cele mai înalte titluri care se pot obține în lumea vinului. Este acordat de The Institute of Masters of Wine din Marea Britanie, institut fondat în 1955. Obținerea titlului e un proces foarte complex, ce presupune mai multe stagii, timp de mai mulți ani, și o investiție de câteva zeci de mii de euro. În prezent există în lume doar 396 de Masters of Wine, din 30 de țări, ultimii șapte fiind admiși cu câteva zile în urmă.
R.Ș.: Dintre călătoriile pe care le-ai făcut ca degustător de vin, care a devenit memorabilă?
D.C.: Poate cea mai surprinzătoare călătorie făcută pe urmele vinului a fost cea din noiembrie 2017, când, împreună cu Vali și cu alți doi membri ai clubului, ne-am transformat în curieri polari. Am pornit într-o expediție de pomină, numită „Vinuri românești pentru Moș Crăciun”, dar care s-ar fi putut numi, la fel de bine, „Cu vinurile românești, până la capătul lumii”. A fost un exercițiu de imagine realizat cu sprijinul a nouă crame și al unui negociant de vin. Aventurile trăite în fiecare dintre zilele călătoriei desfășurate în 12 țări europene au fost consemnate în cadrul unui jurnal de bord, din goana rulotei, transformată ad-hoc în Birou de Presă Polar. Eu am fost responsabil cu consemnarea pe Facebook, iar Vali a ținut un jurnal zilnic, publicat în ziua imediat următoare, pe site-urile noastre. Am străbătut printre altele, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Suedia, Danemarca, Norvegia. Cel mai excentric loc unde am degustat vin a fost MS Megastar, feribotul care ne-a transportat, cu tot cu casa noastră pe roți, de la Tallinn la Helsinki. A fost inaugurat în ianuarie 2017 şi a costat 230 de milioane de euro. Are o lungime 212, 2 metri, viteză maximă de 27 de noduri.
Pe drum, am vizitat crame și wine bar-uri, ne-am ales chiar și cu două sticle dintr-un vin extrem, creat în cea mai nordică cramă experimentală din Europa, situată într-o centrală nucleară finlandeză.
R.Ș.: Bănuiesc că membrii și invitații clubului vostru nu beau pe… sec, ci în jurul unor acțiuni, unor povești, unor întâlniri.
D.C.: E adevărat. De-a lungul anilor, au devenit tradiționale, în club, câteva evenimente adaptate creativ. În februarie e timpul pentru Winelentine’s Day. În mai, e Ziua Sticlelor Deschise, la concurență cu Noaptea Porților Deschise la muzee, când amatorii de vin pot degusta vizitând, cu ghid, un unic Muzeu al Autografelor, inaugurat în sălile de degustare ale clubului. La final de octombrie organizăm HalloWine, un Halloween combinat cu degustări de vin inedite. Cu ajutorul unuia dintre cei mai vechi și mai activi membri, Zoli Kadar, proprietar al unei fabrici de mobilă, am construit un brad de Crăciun din 243 de sticle de vin.
R.Ș.: Care a fost cel mai spectaculos eveniment pe care l-ați organizat?
D.C.: Nu știu dacă și cel mai spectaculos, dar cel mai greu de realizat, în 2015, a fost re-crearea ultimei cine de la bordul zeppelinului Hindenburg, care a explodat în apropiere New Jersey, în 6 mai 1937. Cu ajutorul oenologului german Oliver Bauer, stabilit în România, am cumpărat, la licitații, vinuri de pe terroir-urile originare ale băuturilor listate pe Hindenburg. După rețetele originale, câțiva membri ai clubului, cu veleități gastronomice, au gătit felurile de mâncare din meniul dirijabilului. La pregătirea evenimentului au lucrat zece persoane, timp de un an.
Nu vreau să uit: la trei ani de la înființarea clubului, am organizat, în Arad, într-un spațiu deschis, o expoziție de artă cu obiecte create din ceea ce rămâne după o degustare de vin. Evenimentul a fost gândit ca unul itinerant și a inclus câteva expoziții diferite: picturi cu vin roșu, obiecte din dopuri de plută, fotografii având ca tematică turismul vitivinicol european, lămpi din sticle de vin, bijuterii din pietre de culoarea vinurilor. La eveniment am invitat reprezentanți a șase crame, organizând, concomitent, tot atâtea degustări în spațiul expozițional. Evenimentul a a durat 4 ore și a avut peste 300 de vizitatori, fiind transmis pe mai multe posturi de televiziune și descris în mai multe ziare.
R.Ș.: Ai un sfat pentru cei care sunt începători în privința degustărilor de vin, dar care își doresc să devină cunoscători?
D.C.: Să deguste cât mai multe vinuri, până își vor da seama care dintre acestea li se potrivesc. Să îi asculte pe toți cei care au experiență, dar să nu se lase influențați decisiv de gustul altora. Experiența senzorială prin care ajungi să descoperi vinurile preferate este unică! Și, cel mai important sfat (crede-mă, tocmai am terminat de degustat 80 de vinuri în patru ore, la una din cramele mari ale României, într-o companie selectă): din când în când, să nu uite să-și surprindă ficatul cu un pahar de apă!