Pe Gabriel îl știu de când era mic și abia învățase să meargă. De atunci l-am întâlnit cel puțin o dată pe an, pe la fel de fel de evenimente, de la târguri și lansări de carte, până la lecturi publice, mese rotunde, agape, festivaluri literare. Își însoțea părinții, pe Ioana Nicolaie și Mircea Cărtărescu, amândoi scriitori. L-am urmărit curios de fiecare dată, să văd cum se descurcă într-o lume de și cu literați, care vorbesc chestii ce par complicate chiar și pentru un… puști. Când nu se plictisea vizibil, se juca pe telefon. Apoi, a început să asculte ce se vorbea, sau citea. L-am văzut crescând. An după an. Iar anul trecut, am constat că e mai înalt decât mine, care nu-s chiar mititel.
Gabriel Cărtărescu a făcut de curând 17 ani și este elev în clasa a XI-a, la Școala Germană “Hermann Oberth” din Voluntari. A fost inclus în trei dintre antologiile scoase de Editura Arthur, în urma câștigării concursului național ”Locuiește în poveste”. Are rubrică permanentă în revista “Ordinul povestitorilor” și a publicat articole și în “Dilema Veche”. E implicat în proiectul secret “Robert Ersten”. A câștigat locul III la concursul național de eseuri inițiat de “Dilema Veche”. Are C1 pentru germană și C2 pentru engleză, merge la faze naționale de olimpiade, face parte din grupul de scriere creativă “Liternauții”. E pasionat de electronicele vechi și a câștigat niște concursuri de fotografie. Citește de mic, căci știe bine că sunt cărți sau personaje care te marchează pe viață. Cine n-ar vrea să vopsească gardul lui Tom Sawyer? În culoarea greșită, desigur.
Robert Șerban: Cum stai cu moralul, dragă Gabriel? E sus sau e prin pădurea vecină, întinzând capcane și camuflându-se?
Gabriel Cărtărescu: Sincer, stau destul de bine. Perioada asta, deși e plină de vești proaste, îmi dă ocazia să am foarte mult timp liber. Pot să-mi petrec zilele ca în vacanță (în afară de orele de școală pe care le fac online, pe Zoom). Stau, mă uit la filme, ascult muzică foarte mult (mi-am făcut recent un setup hi-fi vintage cu un CD player, un magnetofon, un casetofon, un radio, un pick-up și un player de muzică digitală, așa că pot să ascult muzică în orice format vreau), fac foarte mult sport, ies pe-afară și alerg pe câmp și prin pădure, mai vorbesc cu prietenii mei pe whatsapp, mă gândesc la viață, mă bucur că exist și mai găsesc câte ceva de făcut cu chestiile vechi pe care le am.
R.Ș.: Cu ce îți ocupi timpul care-ți rămâne după ce-ți faci temele, lecțiile și celelalte îndatoriri școlare?
G.C.: Mă pasionează electronicele vechi. Îmi găsesc ceva de făcut în legătură cu ele, mai 
schimb piese, mai construiesc computere din ce am – cel mai vechi pe care îl am acum și pe care eu l-am asamblat este cu un Cyrix 6×86, firmă de procesoare care nu mai există. Are până și un drive de dischete de-alea mari, de 5.25 inch. Păcat însă că am doar dischete obișnuite. Acum câteva zile decisesem să fac computerul suprem cu windows 98, care să aibă cele mai noi piese care încă să meargă cu windows 98, pentru a fi cel mai rapid computer vechi posibil. Găsisem pe okazii și o placă wi-fi care era suficient de veche cât să meargă cu windows 98, dar până la urmă am abandonat proiectul pentru că nu am o carcasă care să se potrivească prea bine cu el. Acum câteva zile mi-am schimbat și doza de la pickup, aveam un AT91, care avea un ac conic destul de uzat și, pentru că nu se mai produc ace, am decis să-mi iau un VM-95e care are un ac eliptic și am fost fascinat de cât de bine sună. M-am chinuit însă să deconectez cele patru cabluri de doză veche atât de tare încât mă dureau oasele de la degete destul de rău. Dar a meritat, totul sună incredibil de bine și clar acum.
R.Ș.: Sunt antipatici părinții când sunt obligați să stea mai mult în casă? Cum le pui la încercare răbdarea, rezistența?
G.C.: Mă înțeleg foarte bine cu părinții mei, nu văd de ce ar fi mai antipatici. Oricum, stăteau și înainte aproape la fel de mult în casă. Uneori ne mai certăm, dar niciodată prea tare. Mă bucur că pot petrece mai mult timp cu ei decât puteam înainte.
R.Ș.: Care e jocul tău preferat?
G.C.: Am multe jocuri preferate, toate fiind jocuri video. Chiar înainte să încep să răspund la întrebări, am terminat Undertale, pe care prima oară l-am jucat în 2017. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai emoționante, frumoase și neconvenționale jocuri. Pare un RPG, doar că nu este unul tipic; în joc este vorba de un copil care se urcă pe un munte și cade în subteran, unde monștrii au fost închiși de oameni în spatele unei bariere magice, cu mult timp în urmă, după un război. Ce este special la acest joc e că nu trebuie să omori pe nimeni ca să câștigi: poți alege să vorbești cu toți inamicii până nu vor să se mai lupte cu tine. Jocul e plin de umor și reușește să te facă să ții foarte tare la personaje. Sfârșitul este unul dintre cele mai satisfăcătoare și emoționante pe care le-am văzut vreodată într-un joc. Are și muzică extrem de bună. Este pur și simplu frumos. Mă bucur când cineva poate să facă ceva ce te face să te simți într-un fel în care nu te-ai mai simțit niciodată înainte.
R.Ș.: Ce întrebare pui și îți pui cel mai des?
G.C.: Sunt multe întrebări pe care mi le pun mereu, dar niciuna nu mă chinuie, ca să zic așa. Mereu mă gândesc la viață și la cum funcționează existența și mi se pare cel mai natural lucru de făcut. Mă entuziasmează foarte mult să mă gândesc la lucrurile astea, la tot felul de idei și teorii (de obicei nu îmi plac cele care nu sunt bazate pe nimic ce poate fi dovedit cu logica pe care o avem). Una dintre teoriile mele preferate, care mi-a venit în cap cândva, când umblam prin cartier, e că orice lungime e egală cu orice altă lungime, pentru că toate conțin o infinitate egală de puncte. Teoria asta are sens, doar că, în același timp, nu se aplică în viața reală. Sunt conștient și de faptul că, probabil, s-au mai gândit un milion de oameni la asta înaintea mea, nu e mare lucru, până la urmă cred că destui oameni ajung singuri la multe dintre ideile importante ale omenirii. Este pur și simplu ceva la care îmi place să mă gândesc. Cum funcționează toate chestiile astea? Mi se pare că toți cei care se sperie sau evită să se gândească la viață, pentru că le dă o senzație de disconfort și lipsă de control, pierd foarte mult. Până la urmă, sufletul pare să existe mai mult cu cât e mai conștient. Cel puțin eu așa mă simt. Simt că exist doar când mă gândesc că exist, când sunt conștient de faptul că exist. Gândul că unii oameni pe care i-am cunoscut par să nu existe din acest punct de vedere, chiar dacă sunt oameni formați și destul de inteligenți, este cam ciudat.
R.Ș.: Ce apreciezi cel mai mult la un om?
G.C.: Mereu am considerat că cea mai importantă calitate a unui om este bunătatea sufletească. E atât de ciudat să mă gândesc că unii o interpretează ca naivitate. Am auzit prostia asta de atât de multe ori, încât mi se face rău, dar înțeleg de ce-ar crede cineva asta. Mulți au încredere în oameni fără nici un motiv și, după ce sunt răniți, nu mai au în nimeni. Mereu mă gândesc la mai multe scenarii posibile și sunt cu adevărat surprins destul de rar. Încerc să păstrez mereu un open mind și nu judec niciodată pe cineva ca și cum aș avea 100% dreptate; sunt mereu pregătit să-mi schimb total viața dacă poate cineva să-mi arate că percepția mea e limitată sau bazată pe lucruri false. Deci, în concluzie, cele mai importante trăsături la un om mi se par bunătatea sufletească, realismul, inteligența, empatia, maturitatea și profunzimea, presupun.
R.Ș.: Știu că ești atras de IT, dar și de literatură. La sfârșitul clasei a XII-a va trebui să faci o alegere, când vei merge la facultate. Ai ales deja? Studii umaniste sau reale?
G.C.: Cred că am să păstrez partea mea realistă mai mult ca un hobby. Nu am ales la ce facultate vreau să merg încă, dar sunt destul de convins că studiile mele vor fi pe partea umanistă.
R.Ș.: Spui într-un eseu pe care l-am citit în revista Dilema veche: “mereu am crezut în copii”. Poți fi mai explicit?
G.C.: Nu mai știu exact la ce mă refeream. Dar probabil era legat de faptul că mereu am crezut că în copilărie cu toții avem o minte foarte frumoasă. Copiii sunt mult mai maturi decât credem, chiar dacă nu au experiență de viață. E fascinant ce se poate afla în interiorul unui copil. Până la urmă, un copil este un adult cu mai puțină experiență, mai multă flexibilitate psihică și care încă nu și-a vândut sufletul.
R.Ș.: Ai trăit în Germania în clasa I, adică pe la 7-8 ani, ai fost de mai multe ori, cu părinții tăi, în țările de limbă germană din Europa, faci școala în limba germană. E Germania o opțiune pentru viitorul tău? Crezi că ți s-ar potrivi?
G.C.: Nu cred că am să plec din țară în viitor și, dacă aș face-o, mă îndoiesc că aș pleca în Germania. Deși am studiat germană aproape toată viața mea și, cumva, prin magie am reușit să iau C1, nu mă simt prea confortabil să vorbesc limba și nu aș vrea să trebuiască să o vorbesc cu toată lumea. Mult mai la largul meu sunt când vorbesc limba engleză, pe care am învățat-o cu mare plăcere, în mare parte pentru că tot ce consum e practic în limba engleză, dar și datorită profesoarei mele minunate, care m-a învățat foarte multe lucruri.
R.Ș.: Care e amintirea ta cea mai tare, ieșită din comun, la care te reîntorci cel mai des?
G.C.: Asta e mai complicat. Mereu am ținut enorm la trecutul meu (dar și la viitor, și la prezent, practic la tot timeline-ul). De când eram foarte mic mi-am trăit viața la maxim, din perspectiva mea, și am pus mare preț pe tot ce mi s-a întâmplat. Dar amintiri la care mă întorc mereu? Hmm… În mod ciudat, multe dintre ele sunt din filme de animație, desene animate sau jocuri. Le simt ca și cum ar fi ale mele. Am însă multe și din viața reală, care le întrec cu mult pe acelea. Într-un fel, am făcut cam tot ce am vrut să fac cu adevărat vreodată (cel puțin în limita orizonturilor mele de-acum). Am trăit unele lucruri mai frumoase decât mi-am închipuit că aveam să trăiesc. Am un tablou pe perete la care țin foarte mult și care îmi amintește de cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Amintirile astea sunt însă prea personale, așa că o să vorbesc despre alta. Aveam 12 ani, stăteam pe acoperișul unui coteț abandonat, pe care îl amenajasem foarte frumos (avea două fotolii pe acoperișul de metal, înăuntru un scaun, un grătar și o cutie în care țineam lucruri; avea și o curte și era un spațiu destul de încăpător), și mâncam pufuleți împreună cu un fost prieten uitându-mă în față și gândindu-mă cât de incredibil e că viața a putut să ajungă atât de frumoasă, importantă și semnificativă. Nu o să uit clipa aia, deși cel mai probabil am făcut același lucru de mai multe ori. Aveam 12 ani, simțeam că viața devenise, brusc, de la cea mai mișto chestier, la ceva de zece ori mai mișto (cred că aveam opusul depresiei, oricare ar fi acela, eram, la propriu atât, de fericit că nici nu mai gândeam clar uneori). Mă îndrăgostisem prima oară și intram în adolescență. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea și clar cea mai lipsită de stres. Dar nu a fost chiar cea mai frumoasă.
R.Ș.: Ții jurnal? Dacă da, scrii în el constant? Unde-l ascunzi?
G.C.: Țineam jurnal, dar nu am mai scris în el de foarte mult timp. Îl începusem pe 1 ianuarie 2018. Nici măcar eu nu știu unde îl țin ascuns, pentru că nu l-am mai găsit de-o vreme încoace. Nu știu însă dacă am nevoie de un jurnal, pentru că îmi amintesc viața mea extrem de detaliat, am amintiri clare și de pe la doi-trei ani. După 2014 îmi amintesc aproape totul. Îmi amintesc până și datele de la foarte multe din întâmplările semnificative ale vieții mele (zi, lună, chiar și ore). Îmi amintesc ce gândeam, cum mă simțeam, ce făceam și ce-mi doream.
R.Ș.: Gabriel, te vezi scriind romane? Te imaginezi scriitor? Sau medic? Sau un fel de Steve Jobs? Sau…?
G.C.: Nu prea mă văd scriind romane, deși când scriu am o senzație foarte plăcută. Nu știu dacă asta mă interesează cu adevărat în viață. Medic, categoric, nu o să mă fac, nu am nici un fel de cunoștinte medicale (în afară de faptul că spirtul dezinfectează răni), iar Steve Jobs nu se spăla și mergea în picioarele goale în tinerețe, deci nu am de gând să ajung nici cineva asemănător cu el. Nu știu ce profesie voi avea, scopul meu nu este să fac ceva pentru care să mă țină minte lumea neapărat (deși simt nevoia să contribui la societate), scopurile mele sunt mai mult personale. Și, sincer, nu prea înțeleg de ce aș vrea să mă țină cineva minte fix pe mine? Eu mă gândesc cu drag la oamenii de dinaintea mea și la lucrurile extraordinare care li s-au întâmplat probabil în viață, la toate visele și dorințele lor despre care nimeni nu a vorbit vreodată, fără să știu absolut nimic despre ei. Cu puțină imaginație, orice om din viitor se va putea gândi la mine. Profesia mea reală va fi mereu de spectator al acestei lumi.
R.Ș.: Care sunt cele trei cărți pe care le-ai recomanda fără să clipești? Dar filmul din topul preferințelor tale?
G.C.: ”Ferma animalelor” este una dintre cărțile mele preferate. Mi se pare fascinant că e o
poveste atât de ușor de înțeles, care însă evidențiază perfect marea eroare a comunismului, și anume faptul că unii sunt mai egali decât alții. Și filmul mi se pare foarte frumos, prima oară am văzut filmul, și apoi am citit cartea. Este și una dintre puținele cărți pe care le-am citit de mai multe ori. ”Povestea fără sfârșit”, de Michael Ende, era cartea mea preferată când eram mic, prin clasa a patra, cred. Încă îmi amintesc cum mă făcea să mă simt. Adesea se întâmplă să nu-mi mai amintesc exact întâmplările dintr-o carte, de pildă, după ce am citit ”Măgarul de aur”, de Apuleius, nu eram în stare să i-o povestesc profesorului meu de latină, deși mi-a plăcut foarte mult și am reținut tot ce mi-a transmis. Așa și aici. În mare, îmi amintesc ce se întâmplă în ”Povestea fără sfârșit”. Dar mult mai bine îmi amintesc cât de tare m-a fascinat. O a treia carte pe care aș recomanda-o, tot pentru cât de mult mi-a plăcut când eram mic, ar fi ”Habarnam pe lună”. Doamne, cât de mult mi-a plăcut cartea aceea! Atât de creativă și de interesantă, cred că prima carte pe care am citit-o fără s-o las din mână. Sunt însă atât de multe cărți care mi-au plăcut enorm.
Filmul meu preferat este ”Laputa: Castle in the sky” de Hayao Miyazaki. Doar când mă gândesc la el, ca și la celelalte filme de la studioul Ghibli, mă simt de parcă viața este cel mai frumos lucru de pe lume. Nu știu ce am cu filmele astea, le-am arătat multora, dar, deși le-au plăcut, tot eu am rămas cel căruia îi ating cel mai tare sufletul. S-ar putea ca filmele astea să fi fost unul dintre motivele pentru care eram atât de fericit și mi se părea că viața devenise mult mai mult când aveam 12 ani. Fără aceste animații spun foarte sincer că aș fi ceva mai singur.
R.Ș.: Sunt aproape sigur că scrii poezie – știu că citești poezie. Mi-ai face o bucurie dacă ai transcrie-o aici pe cea pe care o crezi reușită.
G.C.: E doar o poezie, dintre ultimele, nu e cea mai reușită.
17 ani
Uneori am senzația că oamenii nu există
Vorbesc cu ei ca și cum aș vorbi cu un perete
Mă uit la ei și îi văd atât de setați pe un scop
încât uită de sine
se lasă pe seama automatului
Cândva, când eram foarte mic,
mi-am zis că nu existăm decât când ne gândim
că existăm.
Dacă este așa
Atunci unii nu există deloc.
Uneori însă vorbesc
cu un om viu, conștient, nu abstract,
îi spun lucruri, dar, mai important,
îmi spune lucruri și el.
În clipele acelea mă bucur,
căci există discuție, deși între noi
tot rămâne un zid prin care
încercăm să ne-nțelegem
Uneori vorbesc cu altcineva
și zidul nu mai este acolo
Tot ce era controlat, devine automat
Și-atunci discuția nu mai există
Atunci însă există dragostea.