Monica Rohan este poetă şi prozatoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. S-a născut la 1 aprilie, 1956, în Şieu-Odorhei, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este absolventă a Facultăţii de Filologie de la Universitatea de Vest din Timişoara. A lucrat ca desenator tehnic, desenator artistic şi bibliotecară. Este autoarea a nouă cărţi de poezie şi a două cărţi de proză. Cea mai recentă carte a sa este Freamătul subtil al stingerii (poezie, ed. Eikon, 2019).
Robert Șerban: Se spune că cei mai aprigi necititori de poezie contemporană sunt chiar poeții. Iar ca argument e adusă aritmetica elementară: dacă ei ar citi măcar din când în când cărțile confraților, tirajele volumelor de versuri tipătite ar crește semnificativ. Sau s-ar epuiza cele deja existente. O fi adevărat ce se spune?
Monica Rohan: Vai, nu te cred! Sigur știi, bibliotecile mari, „judeţenele”, aveau un „depozit legal” unde intrau câte două exemplare din fiecare carte tipărită. Editurile își onorau această datorie, periodic soseau pachete cu cărțile nou apărute. Mi se pare că-n ultimii ani s-a pierdut bunul obicei. Volumele din acest depozit nu se împrumutau, erau consultate doar în sala de lectură. Așa încât era exclus riscul ca o carte să se piardă. Și îndeobște poeții veneau la sală să citească poeziile confraților. Nu de puține ori așteptau nerăbdători să fie prelucrată și să ajungă la raft o carte de poezii nou apărută. Având în vedere că, mai ales, un poet, prin firea lui deloc practică și neadaptată vremurilor, este un ins cu „vise în buzunare”, citește cu acribie, fără să-și permită însă să mai și achiziționeze/cumpere, adică, volumele confraților săi. Te rog să mă crezi, deși fac parte din categoria celor cu „vise (și) în buzunare”, nu stau pe gânduri când e vorba să mă împărtășesc cu poezia confraților mei. Chiar cumpăr cărți de poezie. Și cât de grozav ar fi să facem toți gestul…!
R.Ş.: Care sunt poeții contemporani cu a căror literatură îți face plăcere să te întâlnești?
M. R.: Sunt destul de mulți, din fericire. Însă doar câțiva pe care i-aș vota „cu mâna pe inimă”. Nu-ți dau nicio listă fiindcă, inevitabil, aș omite. Nu însă pe Ion Mureșan, Florin Caragiu…, dar parcă ziceam că nu dau liste.
R.Ş.: Ai fost ucenică la vreun maestru literar? Ai ucenici?
M. R.: Mi se pare că, vrând-nevrând, ucenicim. Poate că, mai degrabă, ne contaminăm de la cei în preajma cărora ne trage duhul. Iar treaba asta se întâmplă până ce ne așezăm pe cale. Cred că fiecare își are — sau, cel puțin, s-ar cuveni să-și afle — vocea proprie. Chiar într-un „cor” fiind, vocile nu sunt identice. Cu atât mai mult cu cât nici n-ai vrea să te amesteci încât să-ți pierzi nuanța care te definește. Am avut o corespondență îndelungată și constantă cu Geo Dumitrescu, de-a lungul multor ani, mărturie zecile de scrisori cu mărturisiri despre vremurile tulburi, nu neapărat literare. Dacă am ucenici? Dar tu ce crezi? Nu, nu am.
R.Ş.: Cât de complicat sau de simplu e să fii femeie în lumea literară românească?
M. R.: Cred că la fel de complicat, sau de simplu, cât e să fii scriitor bărbat este să fii femeie-scriitor, poate-i un pic mai dificil să-ți vezi numele pe un afiș cu, de exemplu, „primii 10” ori, uf!, ba nici chiar între „primii 20”, dacă. Da, liste. Asta nu înseamnă că, în ultimii ani, mai cu seamă, nu s-au remarcat volume cu poezii scrise de femei, tinere poete au răsărit ca din senin și sunt voci poetice distincte, care vor atrage atenția.
R.Ş.: Cât de puternică a fost/este tentația să scrii proză?
M. R.: Am și scris niște pagini, ba am și publicat două volume cu povești și povestiri. Nu mă pot lăuda cum că aș fi harnică și consecventă, calități (aproape) obligatorii pentru un prozator. Acolo-i musai să ai răbdare, să construiești, să ai iscusința de a țese povestea. Poezia e de altă „substanță”, vine ca raza, se scrie singură, țintește/lovește miezul, care miez e tocmai inefabilul, nealcătuit în afara purității naturii sale, niciun incubator n-ar fi capabil să genereze poezie. Și-aici vreau să spun chiar poezie.
R.Ş.: Oare doar timpul decide ce contează şi ce nu în artă?
M. R.: Întreabă-mă peste 100 de ani. Glumesc. Nu cred că doar timpul. Deși nu-i de neglijat lucrarea timpului. Decantează, limpezește, stabilizează oarecum, dacă mai e permis a fi clasat, clasificat definitiv un bun artistic. Aș face o paranteză, dacă-mi permiți, una mică/inutilă și cu strângere de inimă. Adică să recunoaștem că, nedescoperit la vremea potrivită, se poate pierde aur curat sub nămeți de timp și nepăsare. Cine să mai scormonească în mormane de cărți și să extragă, dintre coperți zdrențuite, un miez valoros care nu a fost semnalat la timpul său, asupra căruia nu au zăbovit contemporanii? Avem atât de puțin timp!
R.Ş.: Apropo: cum îți pierzi timpul?
M. R.: Cel mai câștigat timp pierdut este atunci când ies la vânat nori. În opinia majorității oamenilor (nu-i așa?) treaba asta ar însemna pierdere de timp. Și de ce i-aș contrazice? O fi. Numai că, tot atât de bine — de nu chiar mai bine — poate fi un timp câștigat. Am o recoltă incredibilă de fotografii cu nori. Mă fascinează! Iară n-am răspuns corect?
R.Ş.: Cât de serioase sunt racordurile literaturii contemporane românești cu cea europenă? Care sunt racordurile propriei tale poezii cu alte literaturi?
M. R.: Este, cred, cea mai gravă dintre întrebări. Incomparabil mai grea decât cea de la începutul con-vorbirii noastre. În cazul meu, zic. În general, nu-i chiar așa de prăpăstioasă treaba. Sunt numeroase semnalele că literatura contemporană românească e bine integrată — să zic așa — în matca literaturii europene. De exemplu, ție câte cărți ți s-au tradus, câte ferestre ai deschis lumii din afară înspre poezia ta?
R.Ş.: Cred că șase cărți…
M. R.: Foarte bine. Eu m-am bucurat de vreo 10, poate 20 de poezii traduse, în majoritatea lor ca daruri-surpriză din partea câtorva prieteni, între care doi prieteni pe Facebook, cu o bunăvoință surprinzătoare. Cam asta-i, în ceea ce mă privește. Trebuie să mai spun ceva. E vorba de un (fel de) handicap, sau „defect” — să-i zicem — de care societatea n-are strop de grijă, că o doare-n cot, că artistul, poetul, să-i zicem, fiindcă suntem la tema asta, e, de fapt, un minoritar, sfâșiat înfiorător și absolut neglijat de societate, acel minoritar, în speță, „pitit” ca un prunc, dar fără protecția unui „pântec”, ci lăsat în vastitatea singurătății sale, neînțeles, ars pe dinlăuntru. Uite și-un scurt poem unde spun asta (cu titlul Semnul): Minoritar/ purtându-și zdrențele utopiei/ prin aburii noroioși ai dimineții/ peste noapte ai stat pitit/ în aceeași singurătate vastă/ ai plâns rezemat de poemele tale/ jăratic ai strâns la piept/ și cuvintele ți-au ars pielea/ și pe dinăuntru ți s-au scris/ ca o ștampilă de foc un însemn/ pe viață al monstruoasei/ unicități.
R.Ş.: Care este cea mai spectaculoasă întâmplare pe care ai trăit-o ca scriitor?
M. R.: Ha, ha! Îți spun una scurtă. Eram bibliotecară la Sala de lectură. O colegă (C., de la Patrimoniu) mă întreabă dacă eu sunt M.R., cu un fragment dintr-o poveste inserat în manualul fiului său din clasa a III-a gimnazială. Îmi aduce manualul, și, da, recunosc bucățica reprodusă în carte. (Bun, povestea cu fragmentul din manual a dezvoltat apoi și altă direcție.) Partea hazlie apare nu peste multă vreme, când încă o colegă din bibliotecă (G., de la Financiar), vine la mine cu băiețelul elev, și el în clasa a III-a, și care mă întreabă direct dacă eu exist „de-adevăratelea”. Adică — am aflat apoi —, copilul își închipuia că toți acei autori trecuți cu numele într-o carte nu sunt oameni reali, nu pot fi „vii”, ei au trăit cândva, odată, ori nici n-au fost aievea, necum c-ar fi contemporani adică. M-a amuzat, desigur, cu tot fiorul acela de stranietate și nelipsită, totuși, îngrijorare.
R.Ş.: Cu care dintre poemele tale ai participa la o Antologie universală de poezie?
M. R.: Această întrebare îmi place, deși mă pune în încurcătură. Doar n-o să ratez taman iluzia cu participarea la „Antologia universală de poezie”!? Iat-o:
CU TOATE CĂ…
Nu m-am revoltat niciodată
și-am ajuns la sapă de lemn (de trandafir)
și la opinci din (propria-mi) piele
pumnii mei sunt însângerați pe dinăuntru
palmele cu stigmatul spinilor de trandafir
care-mi este tovarăș.
Sap în grădină
bandajez strâns rădăcinile trandafirilor
să nu sfâșii cumva rădăcinile roz ale trandafirilor
dintr-o mică aiurită nebăgare de seamă
cu sapa mea plină de țepi
ori cu tălpile mele încălțate în (propria-mi) piele
înroșită-nspinată-nlemnită.
Nu m-am supărat niciodată
pe voi trandafirilor
cu toate că
și cu toate că.