Andrei Novac s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie; al masterului în Relaţii Internaţionale şi Integrare Euro Atlantică, din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Istorie. Din iulie 2013, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu teza „Generaţia 70. Cazul Valentin Taşcu”. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Este lector universitar și manager cultural (Director al Centrului Național al Cărții, din cadrul Institutului Cultural Român). Din mai 2009, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat nouă cărți, pentru care a primit mai multe premii literare importante. A organizat, din postura de manager cultural, prezența României la Salonul Cărții de la Paris, Livre Paris, edițiile 2018, 2019; la Târgul Internațional de carte de la Londra, London Book Fair, editiile 2018, 2019; la Târgul Internațional de Carte de la Beijing, ediția 2019, ca țară invitată; la Târgul Internațional de carte de la Madrid, Retiro 2018, ca țară invitată; la Târgul Internațional de carte de la Torino, edițiile 2018, 2019; la Târgul Internațional de carte din Guadalajara, ediția 2017.

Robert Șerban: Cultura pare importantă mai ales când sunt de împărțit funcții pe la instituțiile de profil. ICR-ul, la care lucrezi, e acum în prim-plan fiindcă se pregătesc schimbări la vârf. E și o miză politică, nu doar culturală. Ești în cărți, după cum se spune, pentru funcția de președinte al ICR?

Andrei Novac: Din păcate, cultura din România devine subiect de discuție tocmai atunci când nu există mize relevante pentru ea. În fapt, momentele în care se discută împărțirea anumitor funcții devin subiect imaginar de dispută între toți cei care cred că ar trebui numiți în diverse poziții. În toată această panoplie, ICR-ul ocupă un loc de frunte. Instituția și-a schimbat în 2012 subordonarea și, de atunci, o parte din lumea culturală din România mimează, din când în când, o tristețe teatrală menită să emoționeze factorii decidenți cu privire la autoritatea tutelară care ar trebui să o gestioneze. Problema reală a Institutului nu este lipsa unei anume subordonări, ci organizarea ei internă, la nivelul exigențelor din 2021. De câte ori este rost de schimbări apare această nostalgie legată de perioada în care ICR a fost condus de echipa lui Horia-Roman Patapievici. De la acel moment contextele culturale și politice naționale și internaționale s-au schimbat. Așa cum era și firesc, numărul de proiecte gestionat de ICR a crescut considerabil. Lipsa de reacție în ceea ce privește asigurarea unei organigrame racordate la nevoile actuale ale institutului și incapacitatea de a pune în valoare profesioniștii din interiorul instituției au condus ICR într-o zonă în care realizările ultimilor ani sunt estompate foarte mult de o imagine din ce în ce mai proastă la nivelul percepției publice. Vina pentru aceste lucruri aparține în mare măsură gestionării proaste a imaginii institutului și a lipsei de reacție în momentul în care realitățile impuneau schimbări radicale.

Lucrez în ICR din anul 2015. Am venit în instituție adus de domnul Radu Boroianu, prin detașare, pe un post de execuție. Am trecut prin toate etapele care presupun cunoașterea în detaliu a funcționării acestei instituții. În 2016, atunci când am participat la un concurs pentru ocuparea unui post de execuție, am fost eu însumi martorul deficiențelor care există la nivelul instituțiilor de stat din România, atunci când vorbim de organizarea concursurilor de ocupare a posturilor vacante. După o activitate de încă doi ani, am devenit directorul Centrului Cărții. Pentru mine ICR-ul a fost și rămâne o miză culturală. Una de o importanță extraordinară. Activitatea depusă până acum în cadrul ICR m-a adus în postura de a înțelege exact care sunt nevoile și, mai ales, măsurile care pot să facă din ICR instituția de care mediul cultural are nevoie. Am fost propus pentru una dintre funcțiile de conducere ale ICR de către Uniunea Scriitorilor din România, propunere care a intrat în atenția decidenților politici datorită argumentelor aduse de domnul Nicoale Manolescu, președintele Uniunii.

R.Ș.: Ai fost catalogat drept sinecurist, carierist, fiul unui tată influent, soțul unei soții cu tată influent etc. Ai vreo replică?

A.N.: Este, probabil, cel mai nedrept lucru dintre multele de astfel de lucruri care s-au spus despre mine. Nu am fost niciodată membru de partid. Am apărat întotdeauna valorile și principiile care definesc oamenii liberi. Am considerat că domeniul politicii nu este un domeniu în care eu aș putea să fac performanță. Această independență m-a ajutat în campaniile publice pentru apărarea operei lui Constantin Brâncuși, spre exemplu. Moment când am și avut de suferit din cauza faptului că acele demersuri au deranjat foarte mult decidenții politici. Referitor la tatăl și la socrul meu consider că sunt două persoane profesioniste în domeniile lor de activitate și că această influență pe care tu o amintești ar putea fi datorată unei notorietăți publice pe care au dobândit-o prin prisma activității lor. De mult prea multe ori în societatea românească s-a obișnuit să fie puse etichete și să se aplice șabloane, indiferent de particularități, sau istoria profesională a fiecăruia. Familia nu cred că ar trebui să fie atinsă de gândirea gregară și mercantilă care contaminează spiritul contemporan. Nu îți alegi familia căreia îi aparții, și nici familia partenerului de viață, dacă, evident, principiile tale morale au fundamente sănătoase.

R.Ș.: Împărțirea în bune/buni și rele/răi e o caracteristică a lumii noastre, inclusiv a celei culturale. Iar cei care împart cel mai hotărât sunt, deseori, confundați cu cei care sunt și buni, cu cei care știu despre ce e vorba, cu profesioniștii. Din punctul tău de vedere, cum arată performanța în cultură? Mai e posibilă vreo performanță în zona aceasta, după ce pandemia a închis cam toate instituțiile și a lăsat în urmă sărăcie?

A.N.: Este adevărat că există o presiune constantă asupra instituțiilor importante din acest domeniu. Din păcate, oamenii care se vor profesioniști nu știu cum funcționează și care sunt, de fapt, nevoile unor astfel de instituții. Există un risc major ca astfel de luări de poziții, lipsite de orice fel de raționament logic, să conducă la distrugerea acestor instituții. Performanța în cultură ține, la fel ca în alte domenii, de rezultate. Rezultate care pot fi cuantificate la fel de simplu. Cifrele vorbesc. În cazul activității mele cifrele o să îmi dea întotdeauna dreptate. Sunt de trei ori mai multe cărți traduse pe an, prin programele de traduceri. Sunt de cinci ori mai mulți scriitori prezenți la evenimentele din străinătate. Este pentru prima dată în România când o instituție obține de trei ori consecutiv statutul de țară invitată la un târg internațional de carte. Pentru anul 2022, Centrul Cărții a păstrat statul de orașe invitate pentru București și Timișoara la Salonul Cărții de la Paris, unul dintre cele mai importante evenimente internaționale de promovare a statului Timișoarei de Capitală Culturală Europeană 2023.

R.Ș.: Centrul Cărții, pe care îl conduci, caută să promoveze literatura română în lume. Și apar anual zeci de cărți finanțate din bani publici în diferite limbi. Care are fi eficiența acestei promovări constante și îndelungate? Cum s-ar putea ea comprima în câteva fraze?

A.N.: Așa cum admiteam anterior, de la preluarea mandatului de director, numărul cărților traduse prin intermediul programelor gestionate de ICR, singurele instrumente de acest nivel din România, s-a triplat, ajungând, anul acesta, la un număr de 120 de cărți. Atenția sporită acordată acestui segment vine tocmai pentru că apariția acestor cărți este cel mai important instrument de promovare al scriitorilor reprezentativi ai literaturii române. Este o urmă puternică și definitivă pe care România o face în cultura universală. Cred cu tărie că este cel mai important demers al nostru.

R.Ș.: Piața de carte din România a fost lovită năprasnic de pandemie, fiindcă librăriile n-au mai vândut, chiar dacă editurile s-au străduit să publice cărți noi, inclusiv autori autohtoni. Totuși, majoritatea editurilor au tăiat din apariția scriitorilor români, care și înainte de această criză se vindeau mai slab decât traducerilor. Vezi vreo soluție de redresare a pieței de carte de la noi?

A.N.: Pe toată durata acestei pandemii tot sectorul cultural a fost grav afectat. În ceea ce privește piața de carte, aceasta era deja afectată din cauza lipsei de decizii care să vină în întâmpinarea mai multor probleme preexistente. Lipsa unei promovări mult mai intense a autorilor contemporani, într-un mod care să îi poată aduce în fața consumatorilor de literatură. Astfel că, în perioada pandemiei, am sprijinit două evenimente la care au participat aproape 100 de poeți și 20 de editori. Evenimentele au beneficiat de public prezent fizic, dar și de zeci de mii de vizualizări în mediul on-line. O soluție ar fi o lege care să protejeze vânzarea de carte, pe modelul legii franceze, care plafonează prețul cărților noi, acestea putând fi cumpărate atât în online, cât și în librărie la același preț. Asta înseamnă că nu se pot aplica reduceri doar în online. Cartea trebuie să fie vândută atât pe platforme, cât și în librărie la același preț. Astfel, librăriile franțuzești au putut să supraviețuiască prin intervenția statului francez, care a pus bazele unui cadru legislativ ce a asigurat o concurență loaială între online și librării.

R.Ș.: Să presupunem că vei fi președintele ICR. Mai toată lumea culturală speră ca instituția să aibă notorietatea pe care echipa lui Horia-Roman Patapievici i-a dat-o. Era o instituție model, de la care s-au inspirat, apoi, o mulțime de altele. Se poate mai bine, se poate altfel?

A.N.: Institutul Cultural Român a fost și a rămas cel mai important operator cultural din România, dezvoltând proiecte de promovare ale mediului cultural din România în toată lumea. Anvergura pe care domnul Patapievici a dat-o instituției s-a păstrat și s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului, așa cum era normal să se întâmple. Volumul proiectelor și importanța lor au fost racordate la necesitățile pieței culturale actuale. Mai mult decât atât, importanța unei instituții și anvergura ei sunt date de valoarea echipei, și nu neapărat de conducerea, de altfel vremelnică, sau de subordonare formală a acesteia. Cred cu tărie că toate echipele de conducere care s-au perindat la vârful ICR și-au adus contribuția la dezvoltarea și la modernizarea continuă a instituției. De asemenea, întoarcerea și raportarea în permanență doar la perioada Patapievici și la modul cum era subordonată instituția atunci este o temă falsă, care poate, eventual, să stopeze evoluția instituției. Echipa Patapievici are meritul de a fi modernizat ireversibil o instituție și de a o fi adus la nivelul instituțiilor similare din lume. Evident că se poate mai bine. Este nevoie de pragmatism și de capacitatea de a privi întotdeauna în față, respectând toate conducerile care au coordonat activitatea ICR. Instituția are nevoie de o reformă profundă la nivel structural, și nu formal. Este absolut necesar să existe o reprofesionalizare a Institutului, o punere în valoare a profesioniștilor. O înființare a unui departament care să aibă ca obiect cercetarea culturală, cu o publicație proprie, înființarea unor centre culturale în cele mai importante reprezentanțe, care să se racordeze în mod concret la viața culturală din țările respective, crearea de conexiuni și punți de comunicare între mediul cultural din România și cel din țara adoptivă a reprezentanțelor noastre. Implementarea unui mecanism coerent de sprijin, prin reactualizarea și extinderea programelor de burse și a atelierelor de traducere și reînființarea unui program similar cu programul Dimitrie Cantemir, care era un program extrem de eficient pentru transparentizarea finanțărilor acordate de ICR. Sunt convins că, odată cu trecerea timpului, dacă nu va fi afectat de acțiunile unor oameni care nu cunosc modul de funcționare a acestei instituții, Institutul se va dezvolta continuu și o să rămână pe mai departe motorul principal al promovării culturii române în lume.

R.Ș.: Dacă ar fi să hotărăști tu, doar tu, opt titluri din literatura română contemporană care ar trebui neapărat traduse în limbi de largă circulație, care ar fi acelea?

A.N.: Aceste titluri ar fi; Nichita Stănescu – „11 elegii”; Virgil Mazilescu – „Va fi liniște, va fi seară”; Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Mircea Nedelciu – „Femeia în roșu”; Mariana Marin – „Aripa secretă”; Cristian Popescu – „Familia Popescu”; Valentin Tașcu – „Ritm vertical”; Marin Sorescu – „Puntea”; Clara Mărgineanu – „Sărmanele duminici”.