— Încep prin a vă mărturisi că am fost surprins citind că sunteți unul dintre puținii clerici a căror formare nu provine din disciplinele umaniste. Aveți studii tehnice. În perioada liceului sau când aţi simţit chemarea spre teologie?
— În 1971 am absolvit Liceul „Brâncuşi” din Oradea, dar, în timpul liceului, pe lângă matematică, pe care o aveam la suflet, m-am ocupat şi de regia de cinema, pentru că doream să dau la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti. Am spus asta pentru a releva că am avut chemare pentru latura aceasta umanistă. De fapt, erau căutările mele, ca ale oricărui adolescent care visează mult în acea perioadă…
— Eu chiar am dat admitere la teatru în tinerețe, ca atâtea mii de tineri, între care şi Andrei Pleșu, și Gabriel Liiceanu…
— Vedeţi, şi eu am avut chemare pentru latura umanistă. Totuşi, sunt chemări şi chemări. Dumnezeu ne lasă să gândim, că de aceea ne-a creat Dumnezeu cu conştiinţă şi voinţă 
liberă. Dumnezeu nu l-a creat pe om aşa cum inginerii de astăzi crează roboţi, ci ne-a creat după chipul şi asemănare sa, adică cu libertate. M-a lăsat şi pe mine să mă bucur de adolescenţă, împreună cu ceilalţi colegi ai mei.
— Înseamnă că acea chemare spre teologie a existat înainte de adolescenţă, fapt pentru care vă rog să vă întoarceţi puţin în timp.
— Într-adevăr, eu mă trag dintr-o familie care, prin secolele XVII–XVIII, avea în componență dieci, cântăreţi la biserica din sat. Deasupra casei noastre, pe un deal înalt, era bisericuţa de lemn a satului, care, în 1762, din ordinul lui Bukov, a fost arsă. Strămoşii mei, fiind foarte legaţi de biserică, s-au dus şi au luat câteva bârne din cele salvate din incendiu şi le-au pus lângă grinzile casei noastre. De aceea eu am spus că, atunci când m-am născut, mai întâi l-am văzut pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului în icoană şi apoi mi-am văzut mama. Încă din copilărie, când mergeam la biserică, toate scaunele erau ocupate de oamenii în vârstă — doar un scaun era liber. Ce credeți, de ce era liber? Acela era tronul arhieresc, era scaunul pentru arhiereu, când vine la noi în biserică. Eu, până la 7 ani, când mergeam cu mama la biserică, mă aşezam pe el, iar preotul nu m-a dat jos niciodată. Stăteau acolo şi mătuşile mele, şi alte rude. Când mă găseau acolo, îmi aduceau câte un măr, câte o bomboană… Apoi am cântat la strana bisericii din sat, însă, după ce am crescut, am avut şi eu parte de bucuriile copilăriei. Nu aş vrea să creadă cineva că am fost obligat de părinţii mei să urmez Teologia, din contră ei au fost foarte rezervaţi, prin ’66–’70, aşa erau vremurile. Ei doar m-au îndrumat să merg la şcoală. Aşa am făcut două facultăţi — Facultatea de Instalații și Automatizări din cadrul Politehnicii București, pentru tatăl meu, care lucra în industrie, şi Teologia, pentru mama mea, de la care am primit credinţa. Studiile doctorale le-am făcut pentru mine. Așadar, îndreptarea mea spre Teologie a fost chemare de la Dumnezeu. Am mai fost întrebat de unde această schimbare bruscă. A fost o pedagogie a lui Dumnezeu pentru că, după ce am ajuns episcop la Covasna şi Harghita, a trebuit să repar şi să restaurez foarte multe biserici distruse şi cum acolo, la Mitropolie, n-am avut nici ingineri, nici arhitecţi, a trebuit să mă implic şi atunci mi-am dat seama cât de mare este înţelepciunea lui Dumezeu, cum a ştiut să-mi poarte paşii ca să fiu pregătit şi pentru partea tehnică. Şi astăzi, când vine la mine un arhitect sau inginer, cu un proiect de biserică sau aşezământ, pot să-mi spun părerea cât de căt autorizată.
— Înainte de a ajunge la Covasna şi Harghita, aţi fost la Ierusalim. Când aţi revenit în ţară?
— Într-adevăr, îmi terminasem studiile la Ierusalim şi aşteptam un pic de repaus. Fiind solicitat să mă întorc în ţară, vă spun sincer nu am răspuns pozitiv decât foarte târziu. Doar în cele din urmă am acceptat. Nu a fost o ţintă a mea, n-a fost un scop al vieţii mele să ajung ierarh. Eu m-am gândit ca cel mult să ajung diacon. Mai mult de această treaptă nu mi-aş fi dorit pentru că orice treaptă a arhieriei este foarte, foarte grea, cu o responsabilitate temporară. Preotul şi ierarhul răspund şi în viaţa de dincolo de felul cum s-au comportat şi cum au condus creincioşii spre împărăţia lui Dumnezeu. Dacă în celelalte profesii ai pus ultima semnătură pe un document sau pur și simplu ai ieșit la pensie, 
preotul, ierarhul, duhovnicul, răspund și dincolo de moarte de ce și cum au făcut în viață. În cele din urmă am acceptat să ajung la Miercurea Ciuc, unde am găsit foarte multe biserici distruse. Vă spun că am intrat biserică și am mâncat mure, am mâncat corcodușe din biserică, am mâncat mere crescute în biserică, iar în altarul unei biserici am găsit un frasin de vreo 40 de ani. În altă biserică, din care s-au păstrat numai zidurile, era un fel de ladă de gunoi a satului. Am intrat în biserică, m-am urcat pe gunoi şi am privit pe geam cerul. Fiind duminica, pe la ora 11, când ştiam că toţi preoţii şi ierarhii sunt în sfântul altar şi se bucură cu credincioşii lor, am oftat şi mi-am zis că am ajuns ca o bufniţă pe dărămături şi, când gândeam aşa, s-a oprit o pasăre pe turla bisericii care nu avea acoperiş, a cântat de câteva ori şi a zburat mai departe. Atunci mi-am zis că am făcut o liturghie cu o pasăre, mi-a cântat o pasăre la Sfânta Liturghie. Poate că a fost una din cele mai profunde şi simţite rugi către Dumnezeu pe care am avut-o eu la viaţa mea.
— Înaltpreasfinția Voastră, vă rog să amintiți succint ce aţi lăsat în urmă în cele două judeţe şi cine vă urmează în pastoraţie?
— Eu zic că am lăsat în Covasna şi Harghita toate bisericile refăcute. Am construit biserici noi, mănăstiri, aşezăminte, şi acum ierarhul care păstoreşte acolo provine tot din zonă, cunoaşte foarte bine situaţia de acolo şi nu s-a produs nicio ruptură după plecare mea de acolo, cum credeau unii. Aşa că, prin mila lui Dumnezeu, credincioşii de acolo îşi păstrează credinţa şi limba dulce românească şi prin intermediul bisericii şi a şcolii româneşti de acolo.
— În Banat aţi revenit după mai bine de 40 de ani. În ce a constat contactul dumneavoastră cu Banatul de Munte din acei ani?
— În perioada liceului şi a studenţiei, vara, din părţile noastre erau echipe de zilieri care lucrau prin zona Banatului, la Băuţar, Rusca Montană. Eu am lucrat la drumul forestier care ducea la cariera de marmură de la Ruschiţa. Aici nu trebuia nu ştiu ce angajare, erai ziler şi aveai avantajul că, pe lângă asigurarea cazării în nişte vagoane pe roţi, ni se dădeau săptămânal câte 65 de lei, mai târziu 70 pentru mâncare. Aşa mi-am făcut rost de bani şi nu am fost o povară pentru părinţii mei. Elev fiind, învăţam bine şi aveam bursă, şi din banii pe care-i câştigam vara îmi cumpăram toate cele necesare pentru şcoală. Pot să spun că mama mi-a cumpărat în clasa a IX-a primul şi ultimul palton. Mai treceam și prin Timișoara, și le trimiteam colegilor mei vederi cu parcurile de aici şi cu Catedrala — nu știam atunci că voi ajunge să slujesc aici. Ştiu numai că mulți colegi ai mei de liceu erau foarte încântaţi când primeau câte o vedere de la mine şi, când începeam şcoala, eram un fel de car de reportaj şi mă puneau să le povestesc pe unde am umblat în acea vară, pentru că în fiecare vară eram în altă parte, cunoşteam alţi oameni. De fapt, niciodată în vacanţa de vară nu stăteam la părinţi, ci veneam în părţile Banatului să lucrez şi de fiecare dată lucram până în data de 13 septembrie, când lăsam jos lopata, cum se spune. În 14, fiind sărbătoare, eram pe drum şi veneam direct la şcoală.
— Revenind la Timișoara după mai bine de 40 de ani, spuneaţi: „Am găsit un loc cu sete de credinţă şi vreau să ţin lumina credinţei sus”. În ce măsură reuşiţi să vă respectaţi acest deziderat?
— Venind din munţi, din Harghita şi Covasna, unde erau mai puţini credincioşi ca aici, în Banat, nu ştiam care este starea de fapt, care este participarea la biserică a oamenilor, dacă nu i-a luat valul lumei acesteia, care este atitudinea oamenilor? Spre surprinderea mea, datorită ierarhilor dinaintea mea, datorită preoţilor care au fost aici în decursul timpului, am găsit o biserică vie şi oameni doritori de cuvântul lui Dumnezeu, doritori de predică, şi de aceea câteodată mai „greşesc” şi se întâmplă, cum mi-a spus cineva, că am vorbit o oră şi zece minute şi nimeni n-a ieşit din Catedrală. Am simţit că le este sete, le doresc să audă cuvântul viu al lui Dumnezeu pentru că, printre altele, misiunea preotului este şi aceasta, de a predica, de a lumina. Acesta a fost preotul în societate, acela de purtător de lumină, dar nu de orice lumină, ci de lumina lui Hristos.
— După patru ani de peregrinări prin lăcaşurile de cult din Banat, reuşind să cunoaşteţi înzestrarea materială a acestora, ce aţi izbutit să împliniţi în acest sens şi ce intenţionaţi să întreprindeţi în viitor, pentru a răspunde cerinţelor de aici, care sunt altele decât cele din Harghita şi Covasna?
— Sigur că este altă situaţie, dar, cu toate că se spune despre Banat că e „fruncea”, să ştiţi că are şi Banatul Harghita lui. Vă dau exemplu o parohie în zona Comiat, unde aveam un preot şi, în jurul lui, în patru sate, 75 de suflete. Gândiţi-vă că în acele sate în general sunt oameni în vârstă, şi el trăieşte acolo şi trece pe la fiecare cu slujbă, cu mângăiere şi le aduce medicamente de la oraş, îi duce cu maşina lui la oraş, la spital…
Apoi, în zona de lângă Lugoj, într-o comună, la ultimul recensământ trăiau 365 de locuitori în 5 sate. Recent, la hramul bisericii l-am întrebat pe primarul comunei câţi au mai rămas şi mi-a spus că dacă mai sunt 300, cu tot cu goşti. În altă comună, în 4 sate, la recensământ erau 275 de locuitori. Câţi or fi acum? Iată că şi aici sunt probleme cu totul deosebite. În același timp, pe lângă Timișoara, pe o rază de 10–20 km, satele înforesc, se construiesc locuinţe, pentru că nu toată lumea poate să stea în oraş. Dar în multe sate se produce o reducere drastică a populaţiei, şi noi suntem prezenţi cu preoţii, însă e foarte greu să păstoreşti în asemenea zone pentru că preotul are şi el copii care nu au şcoală, soţia nu are unde să-şi găsească loc de muncă. Însă, din mila lui Dumnezeu, mai avem preoţi chiar acolo unde populaţia este redusă şi de aceea toată cinstea şi respectul pentru asemenea preoţi care stau şi într-o stare materială mai modestă, dar ei ştiu că Dumnezeu îi va răsplăti.
— Cum crede Înaltpreasfinţia Voastră că trebuie continuată legătura strânsă între Biserică şi vatra satului nostru? Vă adresez această întrebare pentru că se ştie că anul 2019, în Biserica Ortodoxă Română, este „An omagial al vetrei satului românesc”.
— Părintele Patriarh și sinodul Bisericii noastre a aprobat această temă tocmai văzând starea satelor din toată țara. Vom vedea cum putem sprijini vatra satului, să avem grijă de bisericile de acolo, de cimitirele unde sunt așezați strămoșii noștri și să publicăm câteva sute de mici monografii ale fiecărui sat, pe care să le dăm credincioșilor ca să nu se uite ceea ce s-a petrecut de-a lungul istoriei. Numai anul trecut am descoperit peste 1.000 de persoane care au participat la Marea Sărbătoare de la Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918. Apoi, la sate sunt case nelocuite pe care le vom restaura ca să devină case de oaspeți, sau ale celor cărora le-a ars casa. Încă se mai află în vatra satului credința autentică și o iubire de țară cu totul deosebită, mai găsim un segment de populație încă nealterat de globalizare.
— Totodată, acest an este consacrat ca „An comemorativ”. V-aţi propus anume evenimente în acest sens?
— Toate conferințele preoțești din prima jumătate a anului vor fi axate pe tema satului și se va încerca să se pună în valoare tot ce a dat satul românesc — după cum bine știți, marea majoritate a intelectualității românești s-a ridicat de la sat. În acest sens, vom încerca să găsim personalități cărora să li se ridice busturi, statui, pentru care să se realizeze plăci comemorative, ca să-i aducem printre noi pe cei care au fost înaintea noastră, cei care au deschis drumul spre unitatea națională, spre cultură și civilizație autentică românească.
— În ianuarie, la Filiala Academiei din Timișoara, cu ocazia Zilei Naționale a Culturii, ați vorbit despre „Manifestări culturale de masă în Banatul istoric la începutul secolului XX” și ați pus accentul pe țărani. De ce nu pe dascăli și preoți?
— Pentru că despre învățători și preoți s-a mai vorbit și prea puțini oameni au vorbit despre „talpa țării”, cum li se spune țăranilor. Făceam analiza că în Banat se aflau și se află localități cu populație mixtă în care trăiau împreună români cu nemți, români cu sârbi, români cu sârbi, sau localități cu toate cele patru etnii. Un copil de țăran din acele localități învăța limbile care circulau în satul lui, apoi mergea în armată și în imperiu se vorbea limba localității respective și se întorceauacasă cu una, două limbi străine învățate. Așa se face că, pe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în Banat erau tipărite cam 380 de publicații în limba română, iar altele erau bilingve și trilingve. Aș putea spune că țaranul din Banat citea în limba română și într-o limbă străină și avea sursă de informare cel puțin din două părți. Numărul tinerilor care nu știau carte era mult mai mic decât cel din alte zone ale țării. Aici aproape toată lumea era la școală. Îmi relata cineva că Împăratul de la Viena se interesa, printr-o circulară, la începutul anului școlar, dacă toate școlile au proviziile de lemne asigurate pentru iarnă. Inclusiv Împăratul se interesa să ajungă lumina culturii la țară, dorea ca toți supușii lui să aibă carte.
— Într-un interviu, cunoscuta scriitoare, Ana Blandiana (născută la Timișoara), spunea: „În condiţiile terorii (cum a fost comunismul), se păstrează mai bine intensitatea sentimentului religios şi a legăturii cu Dumnezeu decât în condiţiile societăţii de consum, care nu mai are decât idealuri materiale”. Pornind de la această afirmaţie, credeţi că e posibilă salvarea Europei prin întoarcerea la spiritualitate, la cultură?
— Este regretabil astăzi că civilizația europeană să îndepărtează tot mai mult de credința în Dumnezeu, mai ales că Europa e rezultatul unei civilizații creștine — pentru că, la un moment dat, Europa a fost leagănul creștinismului, Sfinții Apostoli s-au îndreptat spre zona europeană.
Aș putea să vă spun că românii noștri, plecați prin Europa, simt nevoia de a participa la sfintele slujbe duminica și așa se face că avem sute de parohii, mai multe episcopii și două mitropolii în Europa. Românii noștri sunt priviți cu simpatie de populațiile țărilor unde lucrează pentru că acestea văd câtă credință au, cum participă în număr mare la sfintele slujbe. Se pare că noi ducem o adiere blândă de credință în Dumnezeu către acele țări. Să știți că nu puțini sunt credincioși din părțile de vest, care se îndreaptă către ortodoxie, fără să facem prozelitism, dar văd că ortodolxia încă mai arde această candelă a credinței fervente mai intens decât Europa de Vest, în care lumea este foarte secularizată. Aș putea spune că credința creștină rămâne întotdeauna o șansă pentru Europa și o șansă pentru omenire. Numai bunul Dumnezeu ne poate ajuta și întări în toate problemele cu care ne confruntăm zi de zi.
— Mi se pare firesc să vă întreb în continuare care este opinia dumneavoastră în legătură cu profeția lui Andre Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”?
— Se vede clar că în secolul XXI, și nu numai, credința în Dumnezeu va rămâne și va marca viața întregii lumi, pentru că, chiar dacă pe planetă, la ora actuală, trăiesc 7,3–7,4 miliarde de oameni și numai 2 miliarde și câteva sute de milioane sunt creștini, totuși ora exactă pe planetă se dă din centrul lumii creștine. Chiar dacă suntem noi mai puțini pe această planetă, creștinismul dă ora exactă. La baza unui mare for internațional, cum este ONU, stau elemente din morala creștină, morală acceptată de toate popoarele lumii, chiar dacă sunt de alte religii. De roadele Evangheliei lui Hristos se bucură cu toții. Din acest rod al credinței în Dumnezeu poate să guste orice om de pe această planetă. Toate aceste rezoluții au la bază morala creștină. Eliminarea exploatării oamenilor, a apartheid-ului, a sistemului colonial, toate acestea au fost înfăptuite de oameni care au crezut în Dumnezeu, în fața căruia toți suntem egali, chiar dacă suntem de altă religie sau culoare. Toți se regăsesc în iubirea semenilor, în respectarea lor și nicio lege dată de organismele internaționale nu vorbește de ucidere, ci de apărare, de protejare…
— Cum apreciați apropiata vizită la noi a Papei Francisc. Este un nou pas de apropiere a celor două Biserici?
— Este evident că Biserica noastră nu s-a opus venirii Papei în țară. Papa dorește să-i viziteze pe credincioșii catolici, însă noi credem că această vizită nu va produce tulburare în sânul crdincioșilor noștri și că se vor putea discuta probleme de interes comun. La întâlnirea dintre patriarhul nostru și Papa Francisc să nu creadă cineva că se vor discuta probleme dogmatice, care să afecteze într-un fel sau altul credința noastră. Este clar că între lumea catolică, lumea protestantă, creștine și ele, trebuie să găsim puncte de convergență pentru a lucra împreună pentru ajutorarea oamenilor săraci, a celor care au probleme de sănătate ș.a.m.d. Avem un câmp de lucru, și acela este al ajutorării semenilor noștri. Credința noastră rămâne așa cum o avem de două mii de ani, însă se simte nevoia unei comuniuni pe plan social cu toți credincioșii din lumea creștină și nu numai. Eu am trăit mai mulți ani la Ierusalim, și acolo am putut să colaborez pe anumite segmente de viață și cu evrei, și cu musulmani. Acolo unde era o durere, toți am ajutat familia respectivă, n-a contat că a fost creștină, evreiască sau musulmană. Spre aceasta trebuie să conducă religiile — pacea între popoare, liniștea între popoare — și pentru aceasta avem, cum vă spuneam, puncte comune.
— Recent, și dumneavoastră ați dat o mână de ajutor unor oameni în suferință. Cum nu e singura dată, vorbiți-ne despre această latură umanitară a activității pe care o desfășurați.
— De când am venit aici, evident că n-am slujit numai la altarul din biserică. Acolo slujesc în zilele de sărbătoare, însă peste săptămână încerc, în fiecare zi, să slujesc la altarul suferinței. Așa se face că am cumpărat câteva case, mai întâi pentru familii de deținuți. Am vorbit cu comandantul închisorii să-mi dea câteva adrese de deținuți, în Timișoara, ale căror familii au mai mulți copii și nu au o locuință stabilă și le-am cumpărat case. La fel, celor căror le-au ars casele și, recent, unei familii cu șapte copii, care nu avea casă. Eu consider că preotul trebuie ca la zi de sărbătoare să slujească, dar peste săptămână să slujească la altarul suferinței umane, pentru că sunt multe asemenea altare în țara noastră. Din păcate, sunt oameni cu o stare materială foarte bună, dar au suferințe și trebuie ajutați și aceștia, pentru că nu întotdeauna averea te face fericit.
— În închierea dialogului nostru vă rog să adresați un cuvânt credincioșilor Mitropoliei Banatului.
— Pentru că suntem în primele zile ale de postului Sfintelor Paști, doresc tuturor credincioșilor și preoților din mitropolia noastră să aibă un post liniștit, cu pace, să își sporească rugăciunile în perioada postului și să dea Dumnezeu să ne putem cu toții bucura de marele praznic al învierii Domnului Nostru Iisus Hristos.
Interviu realizat de Titus Crișciu