Hotărârea și urmărirea fermă a unui program politic nu au fost niciodată punctul forte în această parte de lume, cu atât mai puțin azi, când demonii istoriei urmăresc, deopotrivă, politicienii și societatea. Cu teamă sau cu neputința de a aduce înapoi vremurile lor de glorie, taberele visează frumos — reformă sau putere —, dar nu au nici determinarea, nici susținerea de a merge mai departe. Acest fapt convine atât liderilor europeni, ocupați cu multiple alte dosare, cât și celor chinezi sau ruși, care pot exploata, în folos propriu, slăbiciunile și vulnerabilitatea regiunii. Alegerile nu aduc nimic nou sau, atunci când o fac, practic readuc naționalismul la putere, așa cum s-a întâmplat în Macedonia de Nord; reformele stagnează pentru că ele pretind asumarea unor riscuri care nu sunt la îndemâna nimănui, iar Bruxelles-ul se mulțumește cu rapoarte care nu mai interesează, practic, pe nimeni, privitoare la stadiul reformelor și la pașii de urmat.

Din acestea pare că Muntenegru stă cel mai bine, cu șansa de a închide toate capitolele de negociere în 2026. Bosnia poate primi statut de candidat, dar, se precizează în raport, totul depinde de menținerea unității statului (în răspăr cu politicile secesioniste ale Republika Srpska), cu respectarea drepturilor omului și a ordinii constituționale. Ceea ce, știu toate părțile, este aproape irealizabil cu actuala clasă politică. Albania a primit, din nou, note mari, însă mai mult de încurajare. Se remarcă faptul că nu s-a făcut niciun progres la capitole precum societatea civilă sau libertatea de exprimare, iar în altele progresul a fost minimal, în schimb, reforma sistemului de justiție și a DIICOT-ului local dau speranțe că țara ar fi pe un drum bun. Însă, a remarcat toată lumea, realizările sunt firave, iar domeniile în care e nevoie de reformă radicală rămân neatinse. Întreaga regiune stă într-un soi de blocaj între aspirațiile europene și teama de schimbare, de modernizare, de integrare chiar; între nostalgicii politicii și pragmatismul câtorva lideri; între naționaliștii deseori radicali și reformiștii pro-europeni; între riscul unor revolte masive, chiar violente, și imperativul democratizării.

Serbia
Serbia este, în continuare, în fierbere după incidentul tragic din Novi Sad, dar, în ciuda numărului crescând de participanți la manifestări, nimeni nu face niciun pas în vreo direcție. Pare că s-a intrat într-un impas, revolta condusă de studenți fiind în fața marii întrebări: de aici, încotro? Pe de-o parte, studenții susțin că nu au nicio agendă politică, că nu urmăresc schimbarea președintelui și nici nu ar fi interesați de obținerea puterii. La rândul lui, Vučić declară că „studenții trăiesc în lumea lor”, cererile și declarațiile făcute demonstrând faptul că nu au contact cu realitatea din țară. Protestele s-au extins în peste 200 de localități din întreaga țară, iar susținerea vine, pe lângă de la deja cunoscuții bicicliști, fermieri și taximetriști, de la localnicii de peste tot. S-au depășit, ziua, 100 de proteste. Marea problemă, însă, este acest blocaj care lucrează în favoarea lui Vučić, iar el știe și capitalizează ezitările celor din stradă.

„Studenții nu încearcă să participe la politică sau guvernare. Nu acesta e planul. … Am fost învățați că nu putem schimba nimic. Acum am demonstrat că schimbarea e posibilă. Trebuie să reconstruim totul de la zero”, a declarat Ana Đurović, studentă la regie film. Iar Srdan Golubović, profesor la Facultatea de Artă Dramatică, a comparat protestele cu revoltele binecunoscute din 1968, din perspectiva conducerii studențești, a accentului pus pe democrația directă și schimbarea sistemului, ca și a participării masive a populației. Or tocmai aici este șansa președintelui Vučić.

Democrația directă și o agendă generalistă sună minunat în mințile și grupurile unor oameni tineri, lipsiți de experiență, dar hilar pentru un politician versat. El știe că, atâta timp cât nu apar nume de politicieni din opoziție, nu are de ce să se teamă. Are în față o masă mare de oameni lipsiți de un țel clar, de un program și, mai ales, de o conducere fermă. Pe de-o parte, spune același Srdan Golubović, „este extrem de provocator pentru acest guvern care nu știe cum să comunice cu oamenii tineri care cer dreptate și adevăr”. De cealaltă parte, opoziția democratică păstrează trauma asasinării premierului Zoran Đindić după numai doi ani de guvernare. Nostalgicii perioadei războiului, naționaliștii radicali, oamenii din forțele de ordine s-ar bucura dacă ar putea soluționa, în stilul cunoscut, această revoltă. În cadrul unui festival stradal de muzică, unele grupuscule au încercat să intoneze „Gotov je!” („E terminat!”), cântec din anii 2000, legat, atunci, de persoana lui Slobodan Milošević, dar nu au avut prea mult succes. Textul trimitea la cu totul alte vremuri, pe care tinerii de azi nu le-au trăit și, în plus, ei susțin că nu au încredere în clasa politică, cea care nu ar putea genera un lider mai bun. O eventuală demitere a lui Vučić ar aduce la putere tot un politician corupt și bine ancorat în rețeaua serviciilor, în timp ce scopul protestelor lor este schimbarea culturii politice, a sistemului în integralitatea lui. Dincolo de bunele intenții, un grup, oricât de mare, de tineri lipsiți de organizare și experiență nu poate fi comparat cu exercițiul lui Vaclav Havel, care devenise președinte de stat atunci când a încercat și reușit să impună un anume stil de gândire politică, valori și principii care au susținut tranziția postcomunistă a Cehiei.

Totuși, pe lângă această slăbiciune pe care Vučić și oamenii săi știu să o exploateze, autoritățile au activat întregul lor arsenal de instrumente de luptă: acuze că totul e pus la cale din exterior, că forțe ostile Belgradului urmăresc schimbarea puterii; incitări la violență sau chiar acte de vandalism contra unor clădiri publice, puse în seama protestatarilor; campanii de dezinformare duse prin toate canalele media, oricum controlate de putere; campanii de intimidare, organizarea de contra-proteste, de-legitimarea opoziției, declararea de către Vučić însuși a liderilor studenților drept „stupizi” sau „persoane instabile mental”. Am adăuga noi ceva ce aduce a Piața Universității din București și apelativele de „golan”, „huligan”, „haimana”. Ceea ce, credem, este un element extrem de grav e desemnarea de către putere a actualului protest drept „revoluție colorată”, aluzie la celebrele revoluții portocalii sau roșii de acum două decenii. Indiferent unde este adevărul, asemenea declarații ni-l arată pe Vučić pregătit să reprime totul, în loc să intre în dialog. Pe de-o parte, el se bucură azi de susținerea Bruxelles-ului, care nu pune presiune pe respectarea domniei legii sau a drepturilor omului. Se pare că Vučić, care a refuzat să susțină sancțiunile împotriva Rusiei, a vândut Occidentului armament care, ulterior, ar fi ajuns în Ucraina. Apoi, exploatarea de litiu poate aduce Germaniei materii prime pe care, altfel, le avea de cumpărat din China, dar care, astfel, îi oferă liniște lui Vučić. Necazul poate veni de peste ocean, căci ginerele președintelui Trump, Jared Kushner, ar intenționa să ridice în Belgrad un hotel pentru lanțul de active al familiei. E greu de presupus că protestele nu vor continua sau nu vor reizbucni la acea oră, știută fiind poziția sârbilor față de americani. Societatea a depășit deja pragul fricii sau al nepăsării, prin protestele din 2020 împotriva restricțiilor COVID, apoi din 2021, reluate în 2024, contra exploatării de litiu, din 2023, împotriva violenței și a portului ilegal de arme, respectiv protestele de acum. Vučić nu va reuși să comunice eficient cu o asemenea masă de oameni și nici nu pare interesat. Iar atâta timp cât cei din stradă nu vor avea un lider și o formă de organizare, opoziția lor față de guvern sau corupția din țară va rămâne simplă retorică. Favorabilă, prin lipsa de efecte, stabilității sistemului și puterilor externe care abuzează de dubla măsură a politicii președintelui Vučić.

Kosovo
Duminică, 9 februarie, au avut loc alegeri generale în Kosovo, câștigate de partidul de guvernământ Vetevendosje (Autodeterminare), condus de premierul Albin Kurti. Doar că, asemeni majorității alegerilor din regiune, în urma numărării voturilor nu câștigă, practic, nimeni. Și acum, cu Vetevendosje obținând doar 41% (față de 50,2% acum patru ani) va avea de asumat formarea unui guvern cu susținere minoritară. Niciunul dintre partidele aflate pe următoarele trei locuri nu dorește o coaliție de guvernare cu acest partid, altfel, naționalist. Partidul Democrat, PDK, și-a adjudecat 22,5%, Liga Democratică, LDK, 17,7%, iar Alianța pentru viitorul Kosovo, 7,5%. Dintru început să spunem că premierul Kurti i-a catalogat pe politicienii din opoziție „animale” și „hoți”; liderul PDK, Bedri Hamza, a declarat că nu va face coaliție cu Vetevendosje pentru că aceștia doresc puterea absolută, trimiterea fiind la modul în care premierul Kurti a capturat instituțiile statului în politica sa împotriva populației sârbești din nord, iar partidele de pe locurile doi, trei și patru refuză idea unei coaliții care să poată forma guvernul, gândindu-se, toate, la alegeri anticipate în care se speră ca fosta și actuala opoziție să câștige mai multe voturi. Nici minoritățile nu oferă mari speranțe. 10 din cele 26 de locuri rezervate acestora au fost câștigate de Lista Sârbească, în timp ce celelalte minorități sunt divizate în opțiunile pentru putere sau opoziție. Ca urmare, alegerile nu au ales nimic, mai mult, au demonstrat fragmentarea societății. De pildă, populația sârbească a mers în alegeri cu șase formațiuni, romanii și egiptenii cu alte șase, bosniacii cu patru grupări, turcii cu trei. La acestea se adaugă, desigur, partidele „majorității”. Avem de-a face cu un electorat polarizat între istoria de acum două-trei decenii și, respectiv, pragmatismul reformist care ar conduce către candidatura la UE. Necazul este că, deopotrivă, Uniunea Europeană și USA au obosit în operarea acestui dosar, Washingtonul oprind chiar finanțarea care ținea în viață această entitate politică. În același timp, susținerea pentru premierul Kurti este în vădită descreștere atât în Bruxelles, cât și peste ocean. Propunerile de soluționare a diferendelor cu Serbia includ recunoașterea unei asociații a localităților sârbești din nord sau schimbul de teritorii și nu sunt pe placul clasei politice — pesemne, nici a electoratului. Așadar, fără o soluție fezabilă, cu o economie care a trăit din suportul american și cu nesfârșite conflicte mocnite între majoritatea albaneză (nesusținută de Albania vecină) și populația sârbă, viitorul nu sună nicicum. Am putea spune că avem de-a face cu o „autodeterminare” care și-a epuizat resursele, deopotrivă politice și economice.

Muntenegru
Statul mic și, aparent, invizibil din marile cancelarii, a parcurs câțiva pași radicali pe drumul democratizării și al integrării în civilizația europeană. După schimbarea puterii și înlăturarea fostului președinte Milo Đukanović prin alegerile din 2023, acuzat de corupție de autoritarism, Muntenegru lucrează la capitolele de negociere cu Uniunea Europeană. A închis deja trei dintre acestea și are drept țintă finalizarea negocierilor până în 2026. Luându-ne după rapoartele UE, este țara cea mai avansată din regiune în materia îndeplinirii condiționalităților legate de integrare. Istoria vine, și aici, împotriva visurilor prea îndrăznețe: a doua zi după ce Podgorica finalizase reforma numirilor în sistemul judiciar pe baze transparente și, se spune, meritocratice, au fost pensionați trei judecători ai Curții Constituționale, blocându-se activitatea acesteia, organizarea alegerilor și consolidarea securității sistemului juridic. La aceasta se adaugă opoziția exprimată de Croația la închiderea unor capitole de negociere, Zagrebul opinând că rapoartele privind reforma sunt suspecte de viciu, dat fiind „adevăratul caracter al guvernului de la Podgorica, alcătuit din reprezentanții a trei partide pro-ruse”. Vom vedea în ce măsură acest aspect va întârzia aderarea europeană, estimată pentru 2028 sau va fi soluționată prin alegeri parlamentare.

Indecizie și lipsa responsabilității
Este greu de făcut reforme radicale într-o lume/regiune/țară în care populația civilă și partidele cu adevărat de opoziție nu au nici cultura politică sau instituțională a democrației funcționale, nici puterea de a domina formațiunile naționaliste care au generat independența acum două-trei decenii. Populația ar prefera non-apartenența la vreo formulă transnațională, dar resursele financiare sau economice limitate invalidează o asemenea opțiune. Statele captive foștilor și actualilor naționaliști, instituțiile greu funcționale și ușor manipulabile, media vulnerabilă și teama de necunoscut sunt ingredientele blocajului între democrație și autoritarism. Fără o decisivă susținere, niciuna dintre căi nu va fi aleasă, iar societățile din această regiune vor mai oscila între speranțe, iluzii și nostalgii. Iar Europa va avea, în continuare, o rană deschisă la frontierele ei.

Laura Gheorghiu