Trecerea în anotimpul toamna din punct de vedere astronomic este marcată de echinocțiul de toamnă, moment în care ziua este egală cu noaptea în orice loc de pe Pământ. Există două astfel de fenomene: echinocțiul de primăvară și echinocțiul de toamnă.
În timpul echinocţiului, Soarele se află exact pe ecuatorul ceresc, iar ziua şi noaptea au o durată egală în orice loc al planetei, cu excepţia regiunilor polare. În emisfera sudică a Pământului, data de 22 septembrie marchează începutul primăverii.
Punctul echinocţiului de toamnă, numit şi „punct autumnal”, se află pe sfera cerească la intersecţia eclipticii (ce reprezintă proiecţia pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cereşti în cea sudică – potrivit site-ului Observatorul Astronomic Vasile Urseanu.
În această zi, Soarele va răsări şi va apune chiar în punctele cardinale Est şi Vest.
În zona Polului Nord începe lunga noapte polară, iar în cea a Polului Sud, Soarele va sta deasupra orizontului, timp de 6 luni, până la momentul echinocţiului de primavară.
Din momentul echinocţiului de toamnă, durata zilei descreşte, iar cea a nopţii creşte, până la solstiţiul de iarnă, începutului iernii astronomice, care are loc în jurul datei de 21 decembrie.
Echinocţiul (numit şi echinox), momentul când ziua şi noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, are loc de două ori pe an.
Primul echinocţiu al anului are loc în jurul datei de 21 martie, în momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera sudică în cea nordică, iar al doilea echinocțiu, când soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie.
În datele echinocţiului, Soarele răsare în orice punct de pe glob, cu excepţia polilor, aproximativ la ora 06:00 şi apune aproximativ la ora 18:00 (ora locală). Aceste ore nu sunt exacte din mai multe motive:
-Soarele are un diametru mult mai mare decât al Terra şi de aceea în orice moment, mai mult de jumătate din Pământ poate fi luminat de soare,
-Datorată fusului orar, cele mai multe locuri din lume folosesc ora locală oficială care diferă cu mai multe minute, sau chiar ore, de cea solară,
-Chiar şi acolo unde ora locală oficială este aceaşi cu ora solară, oamenii nu vor vedea soarele răsărind exact la 06:00 şi apunând exact la ora 18:00, din cauza aşa numitei ecuaţii a timpului determinată de înclinaţia orbitei Pământului şi de plasarea lui excentrică în orbită. La echinocţii, diferenţa poate fi de +8 şi respectiv −8 minute,
-Răsăritul şi apusul soarelui sunt de obicei definite ca ivirea sau dispariţia marginii superioare a discului solar şi nu a centrului său, care devine vizibil, sau dispare, cu la o diferenţă de cel puţin un minut. La aceasta se adaugă şi fenomenul de refracţie atmosferică care schimbă poziţia aparentă a soarelui, iar aceste două efecte combinate fac ca ziua la echinocţiu să aibă 12 ore şi 7 minute, iar noaptea doar 11 ore şi 53 de minute. Diferenţete cresc odată cu latitudinea astfel încât până la aprox. 100 de km de fiecare pol, în ziua echinocţiului, soarele este pe cer 24 de ore,
-Înălţimea orizontului determină lungimea zilei. Ziua este mai lungă pentru un observator situat pe vârful unui munte şi mai scurtă dacă ar sta în vale.
Primii care revendică descoperirea acestui eveniment sunt grecii
Denumirea vine din latină – și se traduce prin – noapte egală. Mai precis descoperirea echinocțiilor și a succesiunii acestora i s-ar datora unui astronom și matematician din secolul al doilea înainte de Hristos, pe numele său Hipparchus (cca. 190 -120 î. Hr.), ale cărui concluzii s-au bazat pe mai vechile observații astronomice ale unui alt astronom grec, Aristarchus din Samos care, cu o sută de ani înainte descoperise diferența între anul sideral și cel tropic. Cu toate acestea legenda pe care grecii o leagă de echinocțiul autumnal este mult mai veche.
În 2017, în emisfera nordică acest fenomen astronomic are loc la 22 septembrie
La latitudinile țării noastre, în zile din preajma acestei date, Soarele va culmina la amiază la o înălțime medie de 45°, ceea ce reprezintă jumătatea distanței unghiulare dintre zenit și orizont. Echinocțiul de toamnă se produce la 23 h 01 m (timp legal românesc).
Echinocțiul de toamnă – când Soarele traversează Ecuatorul din emisfera nordică în cea sudică
În emisfera nordică, echinocțiul de toamnă are loc în momentul în care longitudinea aparentă a Soarelui este de 180 grade. În această zi, în emisfera australă începe primăvara.
De la un an la altul, fenomenul nu se produce la aceeași dată datorită faptului că anul calendaristic nu este egal cu cel tropic. De când a fost alcătuit calendarul gregorian (1582), echinocțiul de toamnă s-a produs în zilele de 21, 22, 23 sau 24 septembrie, mai des însă la 22 sau 23 septembrie. După producerea acestui fenomen astronomic, orele de lumină vor începe să scadă, până la solstițiul de iarnă, de la 21 decembrie.
Calendarul popular păstrează în zona echinocțiului de toamnă amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea și renașterea Zeiței Mumă, de origine neolitică, peste care părinții bisericii creștine au suprapus moartea, numită Adormirea, și nașterea Fecioarei Maria. Importanța sărbătorii care deschide ciclul de înnoire a timpului la echinocțiul de toamnă, Sântămărie Mare, este subliniată de postul de două săptămâni care o prefațează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu același haram, de deschiderea unui important sezon de nunți (16 august — 14 noiembrie), de începerea târgurilor și iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morților și de pomenile date pentru cei în viață etc.
După aproximativ un ciclu lunar de la moartea Fecioarei, creștinii îi celebrează nașterea. Unele obiceiuri ale sărbătorii a fost preluate de următoare sărbătoarea din calendarul creștin, Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). La aceste sărbători, hotar între vara și iarna anului agrar, se desfășoară numeroase practici cultice, profilactice și economice.
Când întunericul învinge lumina
Echinocțiul de toamnă… atunci când întunericul domnește în aceeași măsură cu lumina, după lunga domnie a soarelui… de la echinocțiul de primăvară încoace.
Este vorba de o legendă care se referă la răpirea zeiței Persephona, fiica zeiței belșugului agricol Demetra, de către zeul Hades, stăpânul Infernului. Demetra își caută fiica și, cu ajutorul zeiței întunecate Hekate și al zeului soarelui, Helios, o găsește. Decizia divină este ca Persephona să stea alături de mama sa o jumătate de an iar cealaltă să fie lângă soțul său Hades. Ziua echinoxului de toamnă este cea în care Persephona se întoarce lângă Hades, ziua în care întunericul are câștig de cauză în fața luminii. În acest timp, în toată perioada toamnei și a iernii, zeița rodniciei își plânge fiica și nimic nu mai răsare pe pământ…
Apare însă un detaliu interesant – în legenda echinocțiului legată de Persephona nu apare Hekate. Cum de altfel nici în poemele homerice nu e prezentă. Aceasta pentru că marea zeiță a întunericului și magiei apare în panteonul grec abia în mileniul întâi înainte de Hristos, fiind la origine o divinitate tracă, acolo fiind menționată cu mult timp înainte. Ceea ce înseamnă că marcarea echinocțiul, ca și primă victorie a întunericului în fața luminii, este mult mai veche decât “descoperitorul” oficial și se pierde undeva în negura celui de-al doilea mileniu pre-christic.
Echinocțiul – cea mai veche sărbătoare din lume?
Echinocțiile, care grecii susțin că le-ar fi descoperit, marcau cele doar două anotimpuri ale sumerienilor de la începuturi – sezonul “cald”, vara – Emesh – și sezonul rece, iarna – Enten. Cel cald începea la data echinocțiului de primăvară, cel rece, evident – la data echinocțiului de toamnă. Legat de aceste date istoria lumii consemnează poate cele mai vechi sărbători – care, culmea, mai sunt respectate și astăzi în printre urmașii străvechilor popoare mesopotamiene. Este vorba de Akitu (A-ki-ti în sumeriană), inițial o dublă serbare a înoirii pământului, corespunzătoare celor două echinocții, cu tradiții vechi de peste… cinci milenii! Ele sunt menționate pentru prima dată la mijlocul mileniului trei al erei vechi într-o tăbliță din orașul sumerian Ur. Dintre cele două Akitu, cel de toamnă era mai important pentru arida zonă a Sumerului, pentru că ea însemna victoria lunii asupra soarelui arzător, victoria anotimpului ploilor aducătoare de belșug asupra caniculei verii…
Nu același lucru se întâmplă la asirieni, unde vara și uscăciunea însemnau o deplasare mai ușoară amarilor armate ale războinicului stat… Babilonul, cu grădinile sale și sistemele de irigații extraordinare venerează soarele, iar Akitu de primăvară devine pentru babilonieni serbarea principală. Ea era dedicată marelui zeu Marduk și a marcat anul nou al orașului-stat de pe Eufrat.
Tradiția Akitu – serbarea echinocțiului se transmite prin perși, sciți și kurzi până în zilele noastre…
Peste Marea Roșie, în Egipt, țara soarelui Amon- Ra, s-a păstrat doar tradiția victoriei luminii. Încă de la începutul celui de-al treilea mileniu se consemnează sărbătoarea echinocțiului de martie, numită azi Sham el Nessim.
Sacrificiul patriarhului evreilor și șarpele maiașilor
Tradiția ebraică este una cu totul specială. Este vorba de două întâmplări misterioase legate de patriarhul Abraham. În prima, sacrificarea lui Isaac trebuia să se facă chiar de echinoxul toamnei, dar îngerul a venit pe muntele Moriah și la oprit pe Abraham. Atunci, de echinocțiu, au înțeles evreii că Dumnezeu, sau cea care veghea asupra respectării legămintelor, Shekinah, nu avea nevoie de jertfe umane, ci de credință. Touși, în legendele ebraice se spune că atunci când Abraham a ridicat cuțitul pentru a înfăptui jertfa – l-a văzut plin de sânge… A doua tradiție este legată tot de Abraham, care în echinox – noaptea egală – dar fără egal – a încercat să citească stelele pentru a afla viitorul… Atunci i-a vorbit Dumnezeu. În fine, este de observat și una dintre cele trei mari sărbători evreiești, Yom Kippur, Ziua Ispășirii, ale cărei rădăcini sunt încă misterioase, ziua cea mai sfântă din an în care Dumnezeu le-a iertat păcatele evreilor – mai ales păcatul idolatriei – după nouă zile de pocăință. Ei bine, această a zecea zi, Yom Kippur, s-a suprapus de multe ori peste echinocțiul toamnei.
În China se serbează Festivalul Mijlocului Toamnei – sau Festivalul Lunii. Tradiția este veche de cel puțin trei milenii și oamenii se bucură de roadele agricole și pregătesc bunătăți speciale pentru sărbătoare. Chinezii mai au un obicei unic – este ziua în care familiile trebuie să se revadă, să se reunească, indiferent de distanțele care îi separă pe membrii săi.
Peste mare, în Japonia, antica tradiție a lunii adusă de pe continent, a fost transformată de luminoasa perioadă de deschidere Meiji (între 1868 și 1912) în sărbătoarea națională Higan. Sărbătoarea se referă mai ales la respectul pentru înaintași.
În nordul Europei, în Lituania, se desfășoară în zilele noastre o stranie sărbătoare a echinocțiului de toamnă dedicată marelui duce Gediminas, care a trăit în secolul XIV e.n., considerat cel mai mare apărător al tradițiilor străvechi, al moștenirii păgâne. După obiceiul milenar celtic este arsă în timpul nopții un uriaș de lemn umplut cu roade ale pământului.