Dan-Silviu Boerescu (nume de cod „Bucătărescu”) s-a născut la 28 martie 1963, în București. Este scriitor, editor, antologator și jurnalist, critic literar „în rezervă”, romancier sub pseudonim (Belle de Nuit a fost cândva best-seller național), autor de „docu-drame și mituri urbane reinterpretate” (Secretele Bucureștilor, Istorii secrete, Destine controversate, Pierdut în… — sunt doar câteva titluri ale colecțiilor deja publicate), traducător (Bob Dylan, Nadine Gordimer), creator de reviste (Phoenix, Art-Panorama etc.), singurul român membru simultan al confreriilor internaționale ale vinului (Ordo Equestris Vini Europae — înființată în Austria, la Eisenstadt, în secolul al XIII-lea; Mare Legat de București, cu gradul Eques de Vino) și gastronomiei (Chaine des Rotisseurs, funcționând prima dată tot în secolul al XIII-lea, la Paris; în România, are funcția de Conseilleur Gastronomique National), fost manager de restaurant și MC culinar, fost crescător de Iepurași și șef al ediției române a revistei „Playboy” (de la înființare, în 1999, până în 2011 — cel mai longeviv din lume, cu excepția, firește, a lui Hugh Hefner), autor de interviuri (între care cele cu Yoko Ono, Robbie Williams, Jeremy Irons, Franco Zeffireli, Michael Madsen, Fanny Ardant, Joan Plowright, dar și cu Ion Iliescu), personaj și producător de televiziune, copywriter și „ghost writer”, fost impresar literar în anii ’90, bucureștean nativ, dar călător obsesiv-compulsiv, fost pescar, grădinar pasionat, crescător de câini și pisici, proprietar de bufniță ș.a.m.d. — toate acestea fiind subsumate propriului aforism: „Modestia, soră bună cu prostia!”.

Robert Șerban: În urmă cu 20-25 de ani, erai liderul criticii literare tinere și criticul de direcție al Generației ’90. La un moment dat, în 1999, ai avut o ofertă de nerefuzat — să conduci ediția românească a revistei Playboy. I-ai dat curs și te-ai distanțat de literatură. Ai vreun regret în sensul ăsta? Cum ți se pare că arată azi literatura română contemporană? Dar viața literară de la noi cât de interesantă e?

Dan-Silviu Boerescu: Nu regret absolut nimic, dovadă că pentru coperta revistei Playboy am inventat motto-ul „Trăiește-ți viața!”. Am vrut să experimentez de toate, așa că, pentru o scurtă perioadă, mi-am îndeplinit visul de a fi bucătar-șef și a conduce un restaurant și o galerie de vinuri, chiar peste drum de Guvern, în Piața Victoriei din București. Am trăit literatura intens vreo 15 ani, 1985–2000: am fost implicat în activitatea Asociației Scriitorilor din București (șef al secției de critică și secretar) și a Uniunii Scriitorilor (membru în Comitetul Director, membru în Comisia de Validare, organizator de festivaluri literare), am încercat să sprijin scriitorii tineri (cei din generația mea, precum și mulți debutanți), certându-mă cu unii optzeciști (de pildă cu fostul amic Ion Bogdan Lefter), dar atrăgându-mi și mânia unor veterani, în același timp lucrând, în diferite feluri, și cu clasici în viață (Nicolae Breban, Laurențiu Ulici, Alex. Ștefănescu, Cornel Regman sau Ștefan Bănulescu). La un moment dat, am simțit pe pielea mea blocajul din literatura instituționalizată și am intuit cinic — dar corect! — că, de pildă, la Uniunea Scriitorilor nu se va schimba nimic cel puțin în următorii douăzeci de ani. Cum asta se întâmpla la sfârșitul funambuleștilor ani ’90 simultan cu venirea ofertei de la Playboy, am plecat de la Muzeul Literaturii Române (unde eram redactor cu jumătate de normă, organizator al Clubului Profesionist de Lectură și vorbitor de serviciu la lansările de carte sau vernisajele expozițiilor, alături și, adesea, în locul colegilor Ioan Flora și T.T. Coșovei, din motive lesne de înțeles pe atunci…) și am renunțat la cele patru-cinci funcții neplătite din lumea literară. Am fost acuzat că mi-am abandonat generația și m-am dus după bani. Prima parte a afirmației este falsă: când autorii importanți ai unei serii literare încep să aibă fiecare câte un raft de cărți publicate, conceptul de generație începe să devină oricum inutil, fiecare scriitor legitimându-se pe cont propriu. A doua parte este corectă, în iunie 1999, am plecat de la 600.000 de lei vechi la 19.200.000.

R.Ș.: Și-a pierdut critica literară din importanță sau e doar părerea celor care publică și care nu au parte de cronici și de recenzii?

D.-S.B.: Cronici și recenzii unde? În cele câteva reviste care au supraviețuit chinuit și sunt total dependente de sprijinul Ministerului Culturii și ale Consiliilor Județene, dar pe care le citesc între 50 și 300 de oameni??? Oricum, dincolo de faptul că literatura în sine și-a pierdut din relevanța socială, nemaireprezentând o supapă a feluritelor refulări și o satisfacție de substituire donquijotescă, nici critica literară nu mai convinge sau influențează multă lume. În anii ’70–’80, se spunea că dacă Nicolae Manolescu tușea la București, răceau instantaneu câteva sute de scriitori și câteva mii de profesori de română din toată țara. După 1990, Manolescu nu a mai scris aproape nimic. Dar și cei care au continuat să scrie au făcut-o strict pentru un circuit închis, elitist, de maximum 100–200 de literați. Ceilalți, miile de veleitari care au descoperit cât de ieftin este să îți publici singur o carte sau să iei un premiu la o manifestare culturală sătească sau municipală, nu au mai avut nevoie de girul rarefiatei noastre critici literare. Ăsta-i adevărul, fie că vrem să recunoaștem sau nu…

R.Ș.: Surse din preajma ta, care doresc să-și păstreze anonimatul, mi-au spus că lucrezi la o istorie a literaturii române fiindcă cele care există pe piața noastră de carte nu te-a mulțumit. De încredere sursele mele?

D.-S.B.: Informația este greșită. Am avut cândva de gând să fac un dicționar al debutanților de după 1989, dar am renunțat din cauza stresului profesional multiplu la care eram supus. Singura mare „istorie” pe care am început-o și aș vrea, cândva, să o și închei, este un dicționar-rețetar de gastronomie românească veche, care este, recunosc, domeniul meu literar/literaturizant predilect. Am strâns material pentru câteva mii de termeni, dar, între timp, a venit un nou contract editorial enorm (presupunând minimum 96 de titluri în următorii patru ani), așa că a trebuit să mă opresc din redactarea propriu-zisă. Dar încă mai fișez aleatoriu ori de câte ori se ivește ocazia, nu am pierdut speranța că voi termina de scris acest cărțoi monstruos de savuros, la care ajunsesem abia la literele B și C.

R.Ș.: Ce revistă literară îți place? Unde te-ar tenta să ai o rubrică de critică?

D.-S.B.: Din păcate, nu mai citesc de mulți ani revistele literare. Și nu aș mai avea, oricum, timpul necesar să citesc-frunzăresc câteva zeci de cărți pe săptămână, cum făceam pe vremuri, pentru Luceafărul sau rubrica de la TVR. Sunt Berbec, enciclopedist, deci mă risipesc în prea multe direcții…

R.Ș.: Ți-au atras atenția titluri și autori români în ultimii ani? Ai citit ceva memorabil?

1. D.-S.B.: Cred că pe ultimul autor remarcabil l-am descoperit acum vreo două decenii și ceva. E vorba de prozatorul Răzvan Rădulescu, dar și el a virat-o spre cinematografie. Cât despre colegii mei de serie literară, mai mult și-au rescris opera și s-au (re)antologat, vezi Ioan Es. Pop sau Daniel Bănulescu. Alții s-au blazat din diferite motive și nu pot să-i judec. După cum vezi, nu am „evoluat” deloc, tot la nouăzeciștii mei mă raportez, chit că alde Cristi Popescu a murit demult…

R.Ș.: Dacă ar fi să critici literatura de azi, ce reproșuri i-ai face și cum le-ai argumenta?

D.-S.B.: Păi, fundamental, cred că nu s-a schimbat nimic! Aceleași mici clanuri sau coterii literare, pentru care extra-literarul bate întotdeauna nobila „slovă”. Sunt și câteva mari personalități care au fost confiscate de găști de autori minori, încă funcționează castrator jocurile de culise și combinațiile „ezoterice”. Puținii autori lizibili migrează în alte domenii sau scriu pentru propria plăcere, se autosatisfac resemnați…

R.Ș.: Ești autor, din 2008, al unui ghid al vinului autohton, ce apare, reînnoit, an de an. Vinul devine o poveste cu tot mai multe personaje, în România. Asta pentru că oferta e variată, calitatea crește constant, iar… consumatorii se înmulțesc? Cum ai rezuma, în câteva fraze, povestea vinului? Ce vin roșu românesc sec bei cu plăcere constantă?

D.-S.B.: Ghidul acela a apărut doar trei ani și, mizând pe „food and wine pairing”, a obținut primul Gourmand World Cookbooking Award la Paris, prin 2008–2009. Dar vinul, într-adevăr, crește constant — nu și spectaculos! — ca semnificație socială, chiar dacă românii rămân, în primul rând, băutori de bere și tării ieftine contrafăcute. O să te dezamăgesc, cultura vinului a început cândva pentru mine la Tokaj, așa că sunt, în primul rând, un fan al vinului alb licoros dulce. Cu vreo două decenii în urmă era Sirena Dunării, dar în ultimii ani au apărut câteva Eiswein-uri interesante, am băut recent unul pe Târnave. Nu disprețuiesc vinurile roșii bune, dar, bunăoară, Feteasca Neagră nu mă dă pe spate, dincolo de fiorul propagandistic naționalist care încearcă să o anime. Ce să spun, nu-s neapărat snob, dar exact cu doi ani în urmă făceam un tur al podgoriilor din Toscana, împreună cu confrații de la Cavalerii Vinului (Ordo Equestris Vini Europae, organizație din care fac parte). În materie de vinuri roșii, în ciuda progreselor indubitabile făcute la noi, distanța este astronomică față de vinurile roșii din Franța, Italia, Spania și Lumea Nouă.

R.Ș.: O colecție de istorii secrete, care a ajuns la un număr impresionant de volume, la Editura Integral, este coordonată de tine. Mai e magnetizant pentru cititor cuvântul „secret”?

D.-S.B.: Și încă… cum! Dovadă că am reluat unele din teme în cadrul noului proiect de la Editura Neverland. Colecția de la Integral ajunsese pe la numărul 62 sau 63…

R.Ș.: Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri, Nopți controversate cu Radu cel Frumos, Petru Cercel si alți… favoriți, Itinerarul straniu ale unor locuri bântuite din România — sunt doar trei din numeroasele titluri al căror autor ești. Eu știam că nu se poate trăi din scris și din publicat cărți. Mă înșel?

D.-S.B.: Da, te înșeli! Eu chiar din asta trăiesc, efectiv. Dar muncesc animalic, mă scol dimineața la ora 5. Din exterior, poate părea ușoară agregarea de informații, dar nu e deloc așa. Din fericire, mi-am impus o anumită rutină, scriu aproape zilnic, inclusiv în vacanțe îmi iau laptopul cu mine.

R.Ș.: Dacă ai fi președintele juriului Miss Literatura română contemporană, ce scriitoare ar fi în top 3?

D.-S.B.: Nora Iuga, Angela Marinescu… și mai rămâne un loc liber. Am eu criteriile mele, dar nu le fac publice. Deocamdată.

R.Ș.: Și fiindcă tot suntem la topuri, care sunt cele șapte cărți pe care le recomanzi fără să clipești?

D.-S.B.: Întrebarea e foarte vagă. Dacă este vorba de literatura română în general, aș face un talmeș-balmeș și aș zice Craii… lui Mateiu, Momentele… lui Caragiale, Animalele lui Breban, Levantul lui Cărtărescu (dar nu-l văd să ia vreodată Nobelu’, îi lipsește rețeaua de influență din umbră… și nu numai…), Familia Popescu a lui Cristian Popescu, Ieudul… lui Ioan Es. Pop, Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului a lui Daniel Bănulescu… Mai sunt și prozele scurte ale lui Răzvan Petrescu, cele ale lui Mircea Nedelciu, ca și romanele lui Radu Petrescu… sau poemele lui Emil Brumaru, dar am sărit deja de cifra șapte! Oricum, mă vor înjura absolut toți, mulți-puțini, care vor citi asta sau care vor auzi la mâna a doua… Dar vorba’ ceea: „Aici viața se bea și moartea se uită!”.

Interviu realizat de Robert Șerban