Cristian Teodorescu s-a născut în raionul Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, la Universitatea București. Profesor timp de cinci an în satul Vizurești, din județul Dâmbovița. A debutat în antologia Desant 83 cu două povestiri. A lucrat mulți ani ca redactor la revista România literară. A mai fost redactor sau redactor-șef adjunct la mai multe reviste neliterare, care aveau și pagini de cultură A fost șeful Biroului din București al postului de radio Europa Liberă.
Din 1989, membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 2016. În prezent este redactor la revista Cațavencii. A publicat mai volume de povestiri și romane, iar pentru unele dintre ele a fost premiat. Cea mai recentă carte a sa este romanul Tatăl meu la izolare (Polirom, 2021).
Robert Șerban: În prezentarea de pe prima clapă a copertei romanului Tatăl meu la izolare, scrie că de la 14 ani scriați povestiri pentru revista Vânătorul și pescarul. Aveați comenzi de texte sau trimiteați povestirile din proprie inițiativă? Vă și plăteau pentru ele? Despre ce scriați?
Cristian Teodorescu: Redacția revistei era pe Moșilor, aproape de scurta stradă Paleologu, care se termina lângă Popa Soare, unde locuiam la nr. 1, așa că într-o zi m-am dus acolo cu două povestiri scrise de mână, pe care mi le-a citit pe loc Nicolae Rădulescu, secretarul general de redacție și le-a acceptat. Revista plătea colaborările și le plătea bine, eu, ca începător, luam câte 200 de lei de povestire, o sumă uriașă pentru mine, cel de atunci. Scriam despre pescarii din Medgidia și despre întâmplările lor. Îi știam destul de bine și le știam și poveștile — trăgeam cu urechea când și le spuneau. Unul dintre cei mai buni povestitori era o tipă de vreo 45 de ani, florăreasă divorțată. Era poreclită Kiloanca fiindcă se lăuda cu peștii de-un kil pe care-i prinsese. Când a apărut cu un scăunel de lemn pe malul bălții — până atunci se așeza pe un țol întins pe pământ — a povestit cum a vizitat-o între picioare un șobolan de apă cu o noapte înainte, pe malul canalului. N-avea chiloți pe ea, a precizat cochetă florăreasa.
R.Ș: Când, cum și de ce de v-ați luat în serios cu literatura?
C.T.: Când: de pe la 18 ani, după ce am trecut și prin stagiul compunerii de poezii, cele mai multe dedicate prietenei mele de atunci, cu care eram coleg de clasă, Daniela, soția mea de acum. Cum: mi-am cumpărat o mașină de scris portabilă, Olivetti, la care am început să scriu fragmente de roman. Nu era mare lucru de capul lor. Acum îmi pare rău că le-am aruncat. Aș fi curios să văd ce scriam atunci. De ce: probabil că din vocație, dar sigur, pentru că îmi plăcea să citesc, iar prietenii de la care luam cărți cu împrumut în adolescență aveau autori de mâna întâi în bibliotecă. Autori care m-au făcut să iau literatura în serios. Altfel, și în literatură adolescența e un moment în care habar n-ai cine ești și te trezești cu o mulțime de complexe.
R.Ș: Sunteți și pescar. Deduc că aveți o mare răbdare, fiindcă nu-mi imaginez acest hobby fără o astfel de componentă. Care e cea mai mare captură pe care ați prins-o vreodată și unde?
C.T.: Nu prea am răbdare. Pe malul apei sunt tot timpul ocupat cu câte ceva, meștereli pescărești, asta dacă nu trage peștele. Dacă trage, singura răbdare de care am nevoie e cât să nu rup firul sau undița, mă, rog, lanseta. Marile mele capturi n-au fost prea mari. Pe Dunăre, la Nufăru, am prins un crap de șase kile și jumătate, când aveam vreo 19 ani. Tot acolo, un somn de cinci kile.
R.Ș: Care întâmplare pescărească ieșită din comun pe care ați trăit-o, auzit-o sau v-a fost povestită?
C.T.: Sunt două — Moby Dick și Bătrânul și marea. Romanul lui Melville îl recitesc periodic. Povestea lui Santiago, nu știu de ce, chiar dacă e minunată, nu-mi mai spune mare lucru. Altfel, când aveam vreo 13 ani, într-o noapte, când ne-am dus mai mulți la pescuit de somn la Cernavodă, am vrut să trecem pe malul celălalt al Dunării, pe podul de cale ferată, podul lui Saligny, de s-au speriat santinelele de noi și ne-au amenințat că ne împușcă. Bieții băieți, ce-o fi fost pe capul lor când au văzut cum se apropie de ei, pe întuneric, 11 fantome sau ce și-ar fi închipuit ei că eram!
R.Ș: Se mai miră unii scriitori când dau interviuri că jurnaliștii îi întreabă dacă ceea ce au scris în carte are legătură (și) cu realitatea, cu biografia lor. Păi când pe autor îl cheamă, să zicem, Teodorescu, iar cartea sa îl are personaj principal pe Teodorescu, când titlul e Tatăl meu la izolare, cum să nu fii curios unde și cât e adevăr și cât ficțiune?
C.T.: Și eu am aceeași curiozitate când iau interviuri. Nu văd nimic rău în asta. Din câte am observat, întâmplările cel mai greu de crezut sunt cele care s-au petrecut și în viața de toate zilele. În Tatăl meu la izolare cele mai multe lucruri povestite acolo s-au întâmplat și în viață. Cele înfiorătoare sau revoltătoare — sunt destule! — mi-au rămas în minte, unele chiar cu aceleași cuvinte pe care le-am auzit de la tata.
R.Ș: Unde și cât v-ați documentat pentru roman, sau n-a fost nevoie, fiindcă știați din familie poveștile și istoriile anilor ’50?
C.T.: Voiam de mult timp să scriu cartea asta, de când a început tata să-mi povestească una, alta din câte a pățit. Îi plăceau hiperbolele, așa că în seara când mi-a spus cum a luat documentele TUNȚ-ului politehnist, peste care era președinte, ca să nu dea Securitatea peste ele — pe atunci Politehnica era pe strada Polizu —, nu mi-a venit să cred că zicea. Era o poveste în care mai apărea un coleg de facultate cu care ajunsese pe acoperișul clădirii în timp ce Securitatea și Miliția intrau pe ușa principală și niște soldați înconjuraseră clădirea. Tata susținea că într-o mână avea servieta cu documente și în cealalată ținea un pistol Parabellum. Au izbutit să scape. El a stat ascuns mai mult de un an, să i se piardă urma. Nu mi-a venit să cred. Mă gândeam că mai pusese de la el.
După vreo două săptămâni l-am auzit la Europa Liberă pe un tip fugit de mulți ani în Germania, care povestea cum, împreună cu inginerul Vladimir Theodorescu, a scăpat documentele TUNȚ-ului de percheziția Securității. Tot așa și în povestea emigratului — securiști, milițieni, soldați, acoperișul Politehnicii, pistolul Parabellum: „Cu inginerul Theodorescu ce s-a întâmplat?” „Cred că a murit în pușcărie, că pe el l-au prins după câțiva ani!” Mi s-a făcut o imensă rușine că nu l-am crezut pe tata. De atunci am început să mă documentez pentru o carte despre care tata era convins că n-o voi putea publica niciodată. Mi-a povestit ce i s-a mai întâmplat fiindcă îl băteam eu la cap. Nu-mi făceam însemnări, ca să nu-l stingheresc. Pe atunci n-aveam reportofon. După 1989 am vorbit cu foști deținuți politic, doi dintre ei îl cunoșteau pe tata din pușcărie. Altora le-am citit amintirile din revista Memoria, ale doctorului-scriitor Banu Rădulescu. În Medgidia nu-și mai amintea nimeni de tata. Anul trecut, când am început să scriu cartea, lucrurile s-au orânduit aproape de la sine. Bibliotecile erau închise.
R.Ș: Ține de o strategie hagiografică plasarea acțiunii și acestei cărți tot la Medgidia, spațiul care este passe–partout-ul ultimilor dumneavoastră apariții editoriale?
C.T.: Nici gând, așa a adus viața lucrurile din condei. Tata a ajuns la Medgidia ca să nu fie prins de Securitate. S-a angajat la nou înființata IMUM, a cunoscut-o pe mama, s-a căsătorit cu ea și așa mai departe. În Medgidia, orașul de apoi, inginerul Vladimir Theodorescu, Gigi, apare ca personaj secundar. Tata a murit în anul când Nicu Ceaușescu a tăiat panglica inaugurării canalului Dunărea-Marea Neagră. A făcut infarct chiar în noaptea inaugurării canalului. Când a ajuns soția mea la el acasă, chemată de nevasta lui, că Gigi nu se simte bine, tata murise de câteva minute. Avea 58 de ani.
R.Ș: Cum și de ce o carte va conta și la, să zicem, 40 de ani de la apariția ei? Ce-i trebuie pentru asta?
C.T.: Să fie suficient de bună, încât să reziste la proba timpului, să aibă o legendă interesantă în jurul ei și norocul de a fi citită cu devotament de câțiva editori care o redescoperă.
R.Ș: Într-un interviu pe care i l-ați dat lui Marius Chivu, spuneți că există un miraj al prozatorului, care își poartă cărțile în cap ca și cum ele ar exista și pe hârtie. Trăiți cu/în acest miraj? Câte cărți aveți în cap, acum? Cu fișe lucrați? Când vă puneți să scrieți, aveți un plan al întregului, sau povestea se țese odată cu scrierea ei?
C.T.: Ăsta nu e un miraj. Sunt cărțile virtuale la care „scrii” fără să-ți dai seama, undeva, în subconștient, și pe care la un moment dat simți nevoia să le treci pe hârtie sau, mă rog, în computer. Dacă mă apuc prea devreme să scriu o carte, îmi dau seama când încep să mă poticnesc, că încă nu i-a venit timpul. Așa că o mai las să se coacă. Nu lucrez cu fișe. Când încep să scriu la ceva, știu ce vreau, dar habar n-am ce va conține pagina următoare. Nu știu câte cărți or fi la rând. Am însă una de terminat, Cartea băieților, al doilea volum din Șoseaua Virtuții.
R.Ș: Faceți de ani buni interviuri cu scriitori, pentru Cațavencii. Ați detectat un numitor comun al lor?
C.T.: Toți sunt talentați și inteligenți! Chiar și cei care mă refuză de teamă să nu fie încondeiați cine știe cum în poza cu bulă.
R.Ș: Dacă un tânăr de 14 ani, ce scrie literatură, v-ar cere să îi spuneți care sunt nouă cărți pe care e musai să le citească, ce i-ați răspunde?
C.T.: Mai întâi l-aș întreba de ce nouă și nu măcar douăzeci. Apoi i-aș recomanda cărțile mele favorite. Prima pe listă ar fi Nouă povestiri de Salinger, urmată, într-o ordine care se schimbă, de Un veac de singurătate, Maestrul și Margareta, Pădurea spînzuraților, Mistreții erau blînzi, Crimă și pedeapsă, Povestiri pentru abecedar (Lev Tolstoi), Casa Budenbrock, împreună cu Moarte la Veneția, și a noua, Ciuma. Fără legătură cu pandemia. Mi se pare și azi un roman formidabil.