Cosmin Perța (n. 1982, Maramureș) este eseist, poet și prozator. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obținând titlul de doctor cu o lucrare referitoare la literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. A obținut câteva premii literare de referință și câteva rezidențe internaționale. Romanele sale au fost traduse în trei țări, iar fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 țări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.
Robert Șerban: Ai pus pe pagina ta de Facebook un citat din Poetica lui Campanella: „La fel ca filosofia, poezia trebuie să se vadă reflectată imediat în acțiune…”. Ce fel de acțiune/acțiuni poate să genereze poezia? Cum mișcă ea lucrurile?
Cosmin Perța: Prima acțiune pe care poezia poate și trebuie să o genereze este să ne facă oameni mai buni. Mai atenți, mai răbdători, mai empatici, mai deschiși, mai generoși. Am văzut întotdeauna poezia ca un stimulent al umanității. Un martor, da, un „cronicar” al realului, dar și un imbold pentru schimbare. Uneori sunetul unui semnal de alarmă, alteori o muzică bună care liniștește și umple simțurile de acuitate și freamăt. Uneori o imagine a sfârșitului și a neputinței, alteori o doză bună de speranță pentru un nou început. Poezia este experiență la prima mână, nediluată, neprocesată, și cum fiecare experiență ne ajută să evoluăm, să înțelegem mai bine, să fim mai înțelepți, să știm să acționăm mai bine, să învățăm să ne dozăm existența, poezia este o unealtă vitală pentru evoluție și pentru acțiune.
R.Ș.: Eseul tău, Iluzia autonomiei esteticului, cuprinde și această frază: „Trăim vremuri foarte politice — iar literatura nu poate ignora lumea în care ne aflăm, criza pe care o traversăm”. Te consideri scriitor de stânga sau de dreapta? Te rog argumentează opțiunea.
C.P.: Multă vreme m-am considerat de dreapta. În mintea mea deciziile pe care le luam erau reprezentative pentru o dreaptă liberală. Aveam oroare de ideea de stânga, influențat fiind de trecutul recent al țării noastre. Pe urmă, extinzându-mi setul de lecturi, am început să îmi pun întrebări și mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce eu intuitiv (și eronat) credeam a fi de dreapta la mine era de fapt de stânga, dar o stânga pe care nu o cunoșteam, o stânga foarte diferită de propaganda comunistă pe care o consideram, în incultura mea de atunci, modelul stângii. Stânga pe care am descoperit-o, atentă la Celălalt, preocupată de un bine comun cât mai concret, care nu interzice, nu cenzurează, nu discriminează și se opune oricăror tipuri de abuzuri, mi-a apărut ca un soi de Robin Hood pe care eu îl credeam un tâlhar ordinar. Nu sunt înregimentat politic, dar iluziile mele tind către o societate care are mai multe elemente din stânga decât din dreapta. Mi-am făcut recent harta opțiunilor politice și economice cu ajutorul politicalcompass.org (recomand, puteți afla lucruri noi despre voi) și mi-a ieșit că sunt un libertarian de stânga. Și sunt confortabil așa. Lumea din capul meu e departe de vreo realizare concretă și e departe și de a fi perfectă, dar e o lume bună și bunătatea e tot ce mă mai interesează în viața asta.
R.Ș.: Mai scrii tu în acel eseu: „Orice alegere este tributară sau reprezintă un mod de gândire ideologic”. Nu e reducționistă această perspectivă? Nu e ca și cum ai spune că orice alegere reprezintă un mod de gândire sportiv? Ori unul matematic? Poți fi mai explicit?
C.P.: O să răspund cu un citat dintr-un articol al lui Alexandru Mușina („Poezia cotidianului”) din 1981 (!): „O poezie a contemporaneității va fi, implicit, politică, deoarece astăzi interdependențele au devenit infinit mai strânse și mai complexe. O decizie luată de un oarecine la 100 sau la 10.000 de km îmi poate determina direct și aproape instantaneu viața intimă și personală”. Dacă în 1981, într-o Românie izolată, se simțea atât de puternic intercondiționarea, în secolul XXI mi se pare de o naivitate feroce să crezi că poți exista în afara matrixului, a rețelei, a cuibului de albine (sau viespi, după caz). Ce vreau să spun este că în societatea actuală toate acțiunile noastre sunt privite și interpretate dintr-o perspectivă politică și ideologică, indiferent dacă dimensiunea politică/ideologică este conștientă și asumată sau nu. Scuza ingenuității nu mai există, cel puțin nu mai funcționează. Cu toată informația la îndemână nu mai poți fi „iertat” că nu te-ai documentat și că nu ai cântărit bine toate opțiunile înainte de a acționa sau de a emite o judecată de valoare. „Nu am știut” nu mai există, există doar „nu am vrut” sau „nu am putut”. Așa că e mai bine să fie conștientă propria dimensiune ideologică și discursul controlat astfel încât să reprezinte cât mai fidel opțiunile identitare ale emițătorului. Tradiția este un dat, da, dar tradiția trebuie întotdeauna depășită, altfel te închide într-o cușcă din care nu poți ieși decât asumându-ți o schimbare (or, aceasta este deja o acțiune ideologică). Fiecare dintre noi provine din anumite medii sociale și economice, avem un tip de educație (majoritar tradiționalist), ne bazăm deciziile pe un set de experiențe directe sau indirecte, suntem adică influențați (unii chiar programați) direct să devenim și să gândim conform sistemului ideologic de valori din care provenim. Lumea însă se schimbă cu o viteză la care sistemele de valori tradiționaliste nu mai pot face față, tot mai accentuat în ultima jumătate de secol.
Dacă alegi să rămâi în confortul și sub cupola protecției mediului din care provii, nu faci altceva decât să îți asiguri extincția și, totodată, să îți limitezi capacitățile cerebrale la un set de modele pre-învățate, fără risc, fără inovație, fără revelații. E nevoie de curaj pentru a ieși din carapacea mediului care te-a format, presupune vulnerabilitate, dar îți permite și să te redescoperi, să te afli pe tine cel adevărat, care poate să facă ce vrea și simte, în mod intim, profund, să îți „cauți” versiunea ta cea mai bună. Și ăsta este un gest ideologic. Mai simplu, să luăm un caz concret: să presupunem că avem un tânăr crescut într-un mediu misogin și machist (familie, prieteni etc.), în care femeile sunt desconsiderate și abuzate. Tânărul nostru iese din mediul lui, ajunge la o facultate, își lărgește orizonturile, își schimbă influențele și educația, citește și observă nu doar limitarea, ci și nedreptatea mediului din care provine.
Are, în momentul de față, două opțiuni, prima este să se dezică de tradiția mediului de formare și să evolueze într-un adult diferit de tatăl său, prietenii lui etc. Aceasta este o opțiune ideologică, pentru că premisele nevoii de schimbare, a curajului, sunt unele ideologice, alege o altă realitate, o altă posibilitate de a fi. A doua opțiune este să se întoarcă în acel mediu, considerând toată informația acumulată o „deraiere” de la adevăratele valori în care a fost crescut și pe care le consideră în continuare valabile. Și această opțiune este tot una ideologică, conservatoare și oportunistă, subiectul nostru alegând să persiste pe calea „tradiției” în primul rând datorită „avantajelor” pe care le poate avea. Ca cea de a doua opțiune, de întoarcere la tradiție, să nu fi fost una ideologică, ci sistemică, ar fi trebuit ca tânărul nostru să nu fi avut revelația opțiunii, să nu fi fost informat că există și o altfel de abordare. A alege să „rămâi” nu este echivalent cu a „nu putea să pleci”. Și prin aceasta orice alegere reprezintă un mod de gândire ideologic.
R.Ș.: Și Arșița și Dispariția sunt romane scurte. Ține asta de o strategie — generată și de realitatea care ne spune că timpul dedicat lecturii e tot mai redus —, e, cumva, un defect profesional al poetului, care e tentat să sintetizeze, să nu facă risipă de cuvinte, e nerăbdarea romancierului român, despre care scria, la un moment dat, Nicolae Manolescu?
C.P.: E un pic din toate, m-am gândit și la ritmul cititorului, da, recunosc, dar nu e un criteriu valid, evidența fiind contrazisă și asistând la un reviriment al plăcerii lecturilor întinse, dar m-am gândit în primul rând la mine, la cărțile pe care îmi place să le citesc, și acelea sunt cărțile scurte. Chiar am verificat recent și pot să zic că în momentul de față primele 10 cărți în ordinea preferințelor mele, din literatura universală, au sub 200 de pagini. Posibil să fi fost influențat și de asta. Apoi, e și o problemă de răbdare, da, o recunosc, dar nici asta nu e definitorie, răbdarea se exersează și eu sunt un individ cu un creier încă maleabil, îmi place să exersez lucruri dificile și am lucrat și cu răbdarea, aș putea depăși impedimentul, dar deocamdată nu simt nevoia.
Apoi, e și o obsesie pentru control, un text scurt îl pot controla mult mai ușor decât pe unul extins, îl pot lucra în amănunt la nivel de nuanțe, îl pot întoarce pe toate fețele, mă simt mai în elementul meu așa. Apoi, e și un tip de întindere a „respirației” narative, respirația mea narativă e una poetică în esență și în cărțile scurte o pot folosi mai eficient, pot controla mai bine ritmul. Și, nu în ultimul rând, mă simt ușor intimidat de ambiția asta de a da o „mare” carte, de a produce „cărțoiul”, nu am astfel de ambiții și nu cred în cărțile bornă, de aceea prefer să scriu cărți scurte pe care să le leg prin alte elemente, să sudez intertextual mai multe povești decât să scriu o cărămidă. Și toate cărțile mele sunt interconectate într-un fel sau altul, practic am impresia că lucrez la un singur mare text mereu, așa că ce nevoie am de un roman lung, când toate sunt o familie?
R.Ș.: Ce e diferit atunci când scrii proză față de scrisul de poezie? Ai ore diferite pentru ele, lucrezi cu planuri/fișe la proză? Ce modifici mai puțin după primul draft? În ce fel de text te livrezi mai mult?
C.P.: Totul e diferit. Limbajul, construcția, dispoziția de care am nevoie, mediul de comunicare, mizele textuale. Poezie scriu doar când simt un imbold foarte puternic pentru asta și doar după ce am lucrat deja în minte o bucată bună de text câteva zile în avans, adică atunci când începe să mă obsedeze o imagine, o idee, o senzație, un ritm. Poezia nu o forțez în niciun fel. Nici proza nu o scriu după scheme și planuri, cred într-un soi de autonomie a personajului, îl las să mă poarte unde nu mă aștept. Am lucrat și după plan, dar au ieșit un soi de rezumate, mă plictiseam scriind pentru că știam ce urma să se întâmple. De atunci aflu cum se termină de abia când se termină și asta mă face să mă bucur de poveste și text în timp ce scriu pentru că îl descopăr atunci, mă las purtat ca de un val, să îi zicem surf narativ 😊 Dar, spre deosebire de poezie, proză scriu sistematic. Dacă am început să lucrez la o carte, scriu constant, fără pauze prea mari, cu poticniri, cum e firesc, dar și cu oarece încăpățânare. Poezie pot să scriu una acum și una în decembrie sau 10 într-o noapte. La proză nu merge așa, dacă am ieșit din ritm, nu îl mai pot lega, am pierdut valul. Trebuie să stau acolo, pe placă, mai pe burtă, mai în picioare, dar totul ține de un timp și de o stare bine determinate, care, odată fracturate, periclitează tot demersul.
R.Ș.: Pentru un scriitor cum ești tu, proza, poezia, eseistica, critica literară funcționează pe principiul vaselor comunicante, sau fiecare „sector” e independent și, într-un fel, autonom? Ce le unește, ce le desparte?
C.P.: Sunt vase comunicante pentru că sunt emanații ale aceleiași gândiri. Toate sunt subsumate unui set comun de gândire a literaturii și a realității, unui tip de experiență și unor așteptări comune. Le despart forma discursului, retorica, imaginarul, tipul de expresivitate, accentele (de exemplu rațional/irațional, încerc să fiu mai rațional în eseu și proză, și mai irațional în poezie), dozele de emoție, adresantul și multe, multe alte lucruri, dar ceea ce le unește ține de un tip de coerență interioară prin intermediul căreia toate aceste fragmente se aranjează sub formă de puzzle într-o imagine identitară a mea.
R.Ș.: Ești cititor de literatură română contemporană, inclusiv de cea scrisă de noii veniți. Care sunt, în opinia ta, schimbările importante în modul în care cei tineri fac și percep literatura?
C.P.: Cred în tipul lor de raportare la noua realitate, mai ales la mediul virtual. E firesc să înțeleagă mai organic decât noi transformările. Noi ne-am adaptat la noul mediu, ei s-au născut și s-au format în el, au alte simțuri, un alt tip de percepție, de înțelegere și mai ales alte mize provenite dintr-un alt mod de procesare a informației.
R.Ș.: Când ai șterpelit ultima oară o carte și cum se numea ea?
C.P.: Clasa a XII-a, biblioteca liceului, Istoria literaturii lui Iorga.
R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei universale, cu ce poem al tău ai participa?
C.P.: Nu știu dacă aș vrea să particip, și dacă totuși s-ar întâmpla, aș prefera să îmi aleagă altcineva poemul, cineva tânăr care să aleagă, dacă găsește ceva care încă mai comunică un tip de emoție. Poezia, când nu e genială, e perisabilă, se adresează de obicei unui sector de public bine determinat temporal, care are aceleași referințe și, mai ales, aceeași sensibilitate. Sensibilitatea se transformă, referințele se schimbă, ceea ce plăcea și emoționa acum 20 de ani azi poate părea desuet sau banal, sau invers, ceea ce părea slab acum 20 de ani poate fi redescoperit prin prisma unei noi sensibilități și revalorizat. Așa că nu aș alege eu, publicul știe mai bine. De aș alege eu probabil aș alege Little song, cu binecunoscutul refren: „F*** you/ f*** me/ f*** everything we see”.