Că statul este cel mai prost administrator, e deja un truism. Numeroase monumente așteaptă ca edilii orașelor să se miște, să caute finanțări, să aplice pentru fonduri europene, să facă ceva pentru a le salva. Căte un proiect reușit apare ca o izbândă epocală și este folosit mai cu seamă ca argument electoral. Recuperarea unor proprietăți de către persoane fizice nu a condus, decât prin excepție, la însănătoșirea patrimoniului: trebuie bani mulți să scoți din paragină frumoasele case boierești, palatele Secession, conacele sau parcurile în stil englezesc distruse. În Transilvania s-a exersat o soluție rară, recuperarea unor reședințe aristocratice sau a unor conace cu finanțarea unor ONG-uri.
Fundația pentru Comunitate, organizație nonguvernamentală din Cluj, a decis să salveze un conac din Dalnic, o zonă rurală de la poalele munților Bodocului. A cumpărat Conacul Gál și s-a apucat de treabă. De ce tocmai la Dalnic și de ce tocmai acel conac? E o poveste lungă care merită povestită.
Un sat de răzvrătiți
Satul de 956 de suflete din Secuime, situat la jumătatea distanței dintre Sf. Gheorghe și Tg. Secuiesc, e departe de a fi un obiectiv turistic, deși e așezat într-o zonă balneară și are o istorie fabuloasă: aici s-a născut Gheorghe Doja sau Dózsa György, cum îi spun localnicii, conducătorul răscoalei secuilor din 1514 împotriva nobilimii, rămas în memoria veacurilor prin supliciile suferite ca penitență. Despre execuția sa la Timișoara, jurnalistul Marius Cosmeanu scria că „în industria cruzimii, perfecționată cu drăcească migală de imaginația umană, martiriul lui Gheorghe Doja reprezintă un fel de nec plus ultra. Pentru unii, chiar cea mai oribilă execuție din câte s-au consemnat vreodată”. Un imens monument din centrul comunei amintește de Doja. Dar locul a îmbogățit istoria și cu nume de cărturari ca Nagy D. Mihály, Nagy D. Lőrincz și Veress Gerzson, scriitori ai sec. al XVII-lea, poetul Gaál József și academicianul Darkó Jenő în sec. al XIX-lea, precum și generali, comandanți de armată ai Imperiului și premieri ca Veress Lajos și Miklós Béla. Special rămâne la secuii locului o anume „vocație a libertății”, identificată de jurnalista Ruxandra Hureazean și imprimată în toate întâmplările satului. Istoria recentă reține o ispravă neobișnuită a acestei comunități mici de agricultori, specializată în cultivarea cartofului: în 2003 Dalnicul a decis prin referendum să se rupă de comuna Moacșa, pentru a se administra singur. Oamenii au votat, și satul a devenit comună independentă în aprilie 2004.
Dalnicul n-a avut în veacurile trecute ceea ce se numește aristocrație, în schimb a avut țărani înstăriți care și-au construit case confortabile pentru familiile lor numeroase. Comunismul a lăsat goale „curiile” sau conacele, fiindcă urmașii celor care le-au construit au fost considerați „chiaburi” și deportați în Dobrogea. Au căzut încet în paragină, fiind folosite fie ca hambare sau depozite, fie ca locuințe pentru asistați social, clădiri de patrimoniu din secolul al XVIII-lea, cum sunt conacul Lázár-Beczásy, curiile Darkó și Veress, apoi casa Hadnagy și conacul Gaál-Borbáth datând din secolul al XIX-lea. Față de multe alte locuri, unde casele de patrimoniu au fost jefuite, rămânând fără uși, fără ferestre, cu doar câțiva pereți goi, oamenii din Dalnic nu s-au atins de vechile conace. Degradarea lor a fost lentă, timpul a lucrat asupra acoperișurilor de țiglă, a ros lemnul și bolțile, a subțiat treptele. Dar au rămas în picioare.
Conacul Gál cel cu noroc
„Norocos”, așa a numit jurnalista Andreea Pora Conacul Gál, după ce a făcut turul conacelor din Dalnic, împreună cu un desant de gazetari care au descins să recupereze poveștile locului. În urma documentării, a rezultat o carte în română, maghiară și engleză, apărută în 2016 la editura Curtea Veche, cu titlul Dalnic, istorii nespuse din satul lui Doja. Reporteri în Secuime. Norocul conacului vine din glorioasele sale antecedente: aici a copilărit un mare pictor al epocii Biedermaier, Barabás Miklos, portretistul curții imperiale, al aristocrației maghiare și vineze și, interesant pentru memorialistica românească, artist preferat al boierilor Bucureștilor secolului al XIX-lea. A doua șansă constă în faptul că urmașii familiei Gál, Borbáth Dezső și surorile, au reușit să smulgă, după 1990, de la statul român proprietatea de pe care fuseseră alungați în 1949 și să o întrețină așa încât să poată fi valorificată. În fine, contactul cu Fundația pentru Comunitate din Cluj a reprezentat momentul fericit când casa, cumpărată pe o sumă relativ mică, a fost restaurată și pusă în circuit cultural.
Sediul Centrului cultural „Barabás Miklos”, cum se numește azi Conacul Gál, este descris așa pe site-ul www.barabasmikloskozpont.ro: „Clădirea de formă regulată, cu două nivele, construită din cărămidă, are acoperiș ascuțit din țiglă. Compoziția echilibrată este de o simetrie perfectă. Fațada este străjuită de pridvorul ce se proiectează în formă de boltă sprijintită pe stâlpii pătrați și pe șirul treptelor de la intrare, precum și de câte o fereastră care articulează cele două câmpuri formate de o parte și de alta a pridvorului. Ferestrele sunt simple, cu închidere verticală și cu o ramă semicirculară în partea de sus. Fațada clădirii este articulată de jur-împrejur de bordura profilată cu finețe la nivelul privirii, de ornamentul din ipsos imitând piatra naturală de la colțurile casei și de marginea din cărămidă ușor ieșită în afară față de streașină. Planul și organizarea conacului sunt influențate decisiv de pridvorul de la intrare, așezat pe osia centrală a casei, alcătuind-o, cu tot cu sufragerie și bucătărie, din câte 3 încăperi pe fiecare aripă. Merită atenție pavajul din plăci mari de piatră păstrat în câteva încăperi, cât și lucarnele de odinioară”.
Conacul, masiv și frumos proporționat, a fost construit în 1844 de Gál Miklós și de soția sa, Imre Julianna, unchiul și mătușa pictorului Barabás, așa cum atestă inscripția descoperită pe o latură a casei. Mai sus, pe dealul de de deasupra, se află cripta familiei, după obiceiul din vechime al familiilor de vază. Cărămida și țigla sunt aceleași ca în structura conacului, iar stilul este cel adoptat de secuii înstăriți la mijlocului de secol XIX. În jurul căsuței albe cu acoperiș roșu se găsesc câteva pietre de mormânt căzute, mai vechi decât cripta, cu inscripții abia lizibile.
De avize, descărcări arheologice, autorizații și lucrări s-a ocupat inginerul Bánffy Farkas, el însuși descendent al unei familii nobiliare din Ardeal, care și-a restaurat propriile conace. Ne-a mărturisit într-un interviu că misterul din jurul vechilor case devine realitate în timpul restaurării, fiindcă mereu apare ceva neașteptat: o scară secretă, o ușă zidită, o frescă. Casa părea solidă la prima vedere, însă beciurile boltite, devenite azi loc de recreere și pivniță de vinuri, i-au dat cele mai mari bătăi de cap, din cauza igrasiei care nu ceda pe un colț. Pentru a păstra spiritul architectonic al conacului, construit din piatră, lemn și cărămidă arsă, Bánffy a adunat tot ce se putea recupera, de la ușile și canaturile ferestrelor originale, până la podele și camera frigorifică săpată în stânca din spatele casei. A căutat în tot ținutul țiglă veche, cărămizi antice și feronerie de secol XIX, a consultat, împreună cu arhitecții, arhive și fotografii. S-au investit nu doar sume importante — câteva sute de mii de Euro —, ci și muncă de cercetare, atenție și rigoare în recuperarea conacului așa cum a fost el la origine.
„Marea problemă o reprezintă întotdeauna birocrația, coada la primirea unei ștampile, antipatia vreunui funcționar. Dar, asta-i viața, peste tot se întâmplă la fel, așa că n-a fost deloc o surpriză pentru mine. Ce e rar, este să reușești să finalizezi restaurarea unui monument de asemenea calibru fără nicio amendă”, ne-a declarat Bánffy Farkas.
Poveste de succes: un centru cultural de elită în satul lui Doja
Inaugurat într-o frumoasă zi de toamnă a anului 2014, după mai mulți ani de lucrări efectuate cu mână de lucru locală, Centrul Cultural „Barabás Miklos” a devenit repede un punct de atracție mai întâi pentru oamenii din sat, apoi și pentru turiștii aflați în tranzit spre Băile Bálványos sau spre mofetele din împrejurimi. Cu încă puțin noroc, conacul ar putea fi pus pe harta turismului cultural, fiindcă, așa cum subliniază Gazda Árpád, președintele fundației și coautor al volumului amintit, este un spațiu privilegiat, dotat la nivelul secolului XXI, cu încălzire centrală, TV prin satelit, WIFI, sală de fitness, saună etc., însă păstrând aerul aristocratic al vremurilor de odinioară. Canapele și fotolii confortabile așezate în fața unor șeminee cu motive maghiare, veioze antice și mobilier de epocă reconstituie atmosfera secolului al XIX-lea. O scrisoare originală a pictorului, aflată în ramă pe peretele din dreapta intrării principale, o ghiulea din tunurile legendarului Gábor Áron, alte câteva obiecte recuperate din podul casei, toate evocă trecutul.
Fundația a organziat aici întâlniri cu sătenii, expoziții de fotografie, conferințe, spectacole cu copii ș.a. Comunitatea din Dalnic a primit cu interes noutatea, primarul i-a lăudat public pe inițiatori la una din sărbătorile comunei, jurnaliștii de limbă română și de limbă maghiară au difuzat generos nașterea centrului cultural. Au apărut cărțile, s-a realizat și un film de prezentare. Mai rămâne o problemă, tot atât de importantă ca investiția în sine: administrarea Conacului Gál pentru a-l fixa în viața regiunii ca punct de referință culturală și turistică.
Brîndușa Armanca
Articol din proiectul „Orașul uitat” derulat de Freedom House România