Ce ciudăţenie a minţii, memoriei, sufletului omenesc?… M-am uitat mai deunăzi, din pură întâmplare, la o emisiune, România TV, ce se voia o evocare, o mare destăinuire istorică, despre cine credeţi?… eternul şi, în veci, prin urmare, regretatul Nicolae Ceauşescu. Dar până la urmă s-a dovedit a nu fi vorba doar despre el ci şi despre cunoscuta noastră academiciană, consoarta Elena. De văzut, în ultimii zece ani, consecvent pe România TV, pe cei doi i-am tot văzut. Când plictiseala, monotonia, platitudinea, lipsa de orizont a dezbaterilor politice dădea în clocot, când pur şi simplu nu se mai putea cu mereu aceleaşi şi aceleaşi subiecte, pentru o „înviorare”, o „gură de aer”, se recurgea la secvenţe din viaţa ilustrului cuplu. Ce oare nu ne-a fost oferit?… ca nişte trufandale, rarităţi, puse pe mesele unor flămânzi… Ceauşeştii în sănii, conduse de vizitii-colonei, alunecând ca nişte vise urâte prin neaua curată, Ceauşeştii la ospeţe vânătoreşti, cu feluri gătite de bucătari-colonei, Ceauşeştii la diverse aniversări, plini de voie bună, de înalt umor, cu cântăreţi populari la îndemână, în fine, tot ei, jucând nefiresc de prost volei, în compania unor puternici tovarăşi, printre ei şi Iliescu, care, din prudenţă, loveau mingea şi mai prost.
De data aceasta, cum ar veni la ultima emisiune dedicată cuplului, a fost prezentat, cu mult suspans, cel mai eroic moment din existenţa acestuia… fuga cu helicopterul a „bărbatului între bărbaţi”, vorba lui Păunescu şi a soţiei sale de la Comitetul Central spre „nu ştiu unde”, căci cei doi, în realitate, erau de pretutindeni înconjuraţi de trădare. Ceea ce m-a surprins în toată povestea asta, era tonul de profundă emoţie al prezentatoarei. Cristina Şincai, căci despre ea e vorba, ne arăta cu gesturi tremurânde, pe unde au şters-o cei mai iubiţi fii ai poporului… „Uitaţi, aici, ne aflăm în interiorul Comitetului Central, sunt uşile pe care au ieşit, aici, liftul care la un moment-dat s-a blocat, au ajuns până la urmă sus, pe platforma clădirii, au luat helicopterul, pauză de efect, au plecat spre”… şi nu-mi mai aduc aminte dacă chiar a şi spus spre ce au plecat… Era în toată transmisia doamnei cu pricina şi dorinţa de a marca „senzaţionalul” dar şi un regret, discret strecurat, că un fel de cetate, de templu destinat veşniciei s-a putut prăbuşi…
De altfel, şi aici e curiozitatea memoriei, duioşia mioritică, mulţi români au privirea întoarsă cu ochii umeziţi spre „epocă”, spre cei doi fabuloşi artizani ai ei. Aşa este, astfel e creată pesemne firea omului, şi la noi , cu deosebire funcţionează acest gen de afecte, să-i păstrezi cu duioşie în suflet pe cei care te-au chinuit. Oare aducerea aminte să ne fie chiar atât de scurtă?… ca la mâţe, ca la copilaşii de doi ani?… Au fost date uitării cozile la alimente, frigul din case, şcoli, instituţii, trenuri, întreruperile de curent, criza acută de medicamente, emisiunile tv de două ore şi acelea doar cu „ei”, proslăvirile deşănţate avându-i ca animatori pe Păunescu şi Vadim Tudor?… S-a uitat lipsa de speranţă instalată în sufletele celor mai mulţi, dorinţa de părăsire a propriei ţări, fenomen grav pentru existenţa oricărui popor, profesarea minciunii ca mijloc de supravieţuire, falsurile din cultură, ruperea în bucăţi a scării de valori?…
Socialismul, comunismul, dictaturile Dej şi Ceauşescu ne-au făcut foarte mult rău, scoţându-ne aproape total din cursul firesc al istoriei europene. Cu generaţiile interbelice şi chiar mai vechi, am intrat în Europa, cu „tovarăşii”, mai sus menţionaţi, am ieşit din Europa. Revenirea la locul ce l-am avut se dovedeşte a fi grea. Dacă vor televiziunile, nu în regim neapărat senzaţional, pot să readucă pe ecrane cu totul alte figuri din trecutul nostru. Să ne despărţim odată de epoca „blocurilor”, întrecerilor socialiste, muncilor patriotice, cincinalelor. În suflet, în minte. Să privim înainte, spre modalităţile contemporane de viaţă, fără dosare, filaje. Să ne purificăm moral, iar pe Ceauşeşti, pe acoliţii lor, să-i trimitem spre uitare, în ploile de după munţi…
„De altfel, şi aici e curiozitatea memoriei, duioşia mioritică, mulţi români au privirea întoarsă cu ochii umeziţi spre „epocă”, spre cei doi fabuloşi artizani ai ei. Aşa este, astfel e creată pesemne firea omului, şi la noi , cu deosebire funcţionează acest gen de afecte…”
Nicidecum „la noi, cu deosebire”. Daca ne uitam la cretinoizii neonazisti din Germania de astazi (la aproape optzeci de ani de cand „ubermensch”-ul s-a dezumflat si s-a facut mai mic decat un soarece), constatam ca respectivii au aceeasi privire intoarsa, cu ochii umeziti, spre „epoca” ce trebuia sa dureze o mie de ani, plus agresivitatea, primitivismul, brutalitatea si ignoranta specifice neamului respectiv (macar „ai nostri” nu poseda aceste „calitati”). Daca, dupa aproape optzeci de ani, in Germania au ramas „ochii umeziti” de national-socialism, de ce sa ne miram ca in Romania, dupa numai treizeci de ani, nu au disparut „ochii umeziti” de national-comunism?