Survolând literatura care a apărut sau care apare în jurul Casei Regale din România în ultimii ani, se cuvine să ne oprim asupra textelor publicate de Tatiana Niculescu. ●Ar fi, cred, prea puțin să mergem către anumite volume cu rețete culinare regale sau cărți care rulează locuri comune — fie ele și provenind din interiorul cu „epoleți” al Casei Regale — nu merită băgate în seamă cine știe ce. ●Ceea ce a făcut însă Tatiana Niculescu în raport cu reprezentanții iluștri și autentici ai Case Regale din România reprezintă altceva, sensibil altceva și, cred, merită toată atenția. Sunt cărți de menționat și de lăudat.●Mai exact: două titluri — le voi survola pe rând, cu un accent mai apăsat pe cel de-al doilea, totodată și cel mai recent. Prima carte e o emoționantă relatare despre Regina Maria și despre dorința pe care aceasta o menționează în testamentul său.● Formularea Reginei este antologică și, pe de altă parte, ilustrează exemplar ceea ce, în primul rând spiritualmente, înseamnă regalitatea: „Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate (…) Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș lângă iubitul meu soț Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie așezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieți atâția au venit la inima mea încât, moartă chiar, ași dori să mai poată veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria.”. ●Despre ce biserică e vorba și ce s-a întâmplat cu această dorință — detaliat, cu empatie și rafinamen în carte!●A doua carte este despre ultimul monarh al României. Așa se și cheamă, de altfel — Mihai I, ultimul rege al românilor. ●Cel despre care Tatiana Niculescu își imaginează, bunăoară, că a gândit aproximativ așa când a primit vestea că va fi (din nou, după domnia încurcată a tatălui său, Carol al II-lea) rege: „La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie, când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“●Puțin mai înainte am folosit deliberat verbul „a imagina” fiindcă el descrie destul de puternic metoda Tatianei Niculescu în aceste cărți care nu își găsesc vreun corespondent decent în ultimele (bune) decenii pe piața noastră de carte. Teoretic, specia sub care stau aceste texte — nu doar despre figuri regale românești foarte pregnante, ci și despre tragedia de la Tanacu sau despre Corneliu Zelea Codreau (și, în pregătire, despre un alt personaj extrem de spectaculos…) — e cea a „literaturii non-ficționale”. ●Practic, și aceasta asumă integral Tatiana Niculescu, ea „este o povestitoare de povești reale”. Care omaginează cum a fost, cum au gândit unele personaje — și în situații de cotitură pentru destulul lor public, dar și în situații așa-zicând domestice și uneori chiar intime. Nu imaginează din nimic, în gol, gratuit. Sunt cărți, știu aceasta, pe care le documentează extraordinar și timp îndelungat, intrând adânc în istorie. ●Sunt cărți în care, la limită, pot spune că Tatiana Niculescu aproape că reușește să intre în mintea marilor personaje despre care scrie. Intră acolo și povestește. În cazul cărții despre Regele Mihai: poveștile reale — unele, foarte puțin cunoscute (dar, încă o dată, bine documentate) — despre perioada acestuia de regalitate instituțională/oficială. Istoria aceasta întreagă, spusă în cartea dnei Niculescu, este, subliniez, extrem de puternică și de convingătoare.
P.S.: Dumnezeu să îl odihnească pe Regele Mihai!
Autor: Cristian Pătrășconiu