Prima dată l-am auzit la puțin timp după Revoluție. Atunci când Radio Timișoara, reînființat imediat după căderea lui Ceaușescu, împreună cu celelalte studiouri teritoriale, puseseră la punct o emisiune cu o audiență uriașă. Sâmbătă de sâmbătă, de la ora 11, atunci când se transmiteau în direct meciurile etapei de Divizia B.
L-am văzut prima dată în primăvara lui 1992, la lansarea cărții scrise de Cristi Alexiu despre legendara Ripensia, la librăria Eminescu din centrul Timișoarei. Era moderatorul acelui eveniment.
Peste trei ani, student în ultimul an la TCM-ul Politehnicii, am devenit jurnalist la ”Renașterea bănățeană”. Și atunci l-am cunoscut.
De atunci, drumurile noastre s-au intersectat mereu. Ne apreciam reciproc și ne contram des, pe diferite teme profesionale. Om de radio, de televiziune și de presă scrisă, Mihai Junea a fost un model de verticalitate. Voce inconfundabilă a redacţiei Radio Timişoara, cel mai important specialist, din mass-media, în gimnastica românească, acreditat la mai multe ediții de Olimpiade, Miki, așa cum l-am știut toți, a semnat o rubrică permanentă în ”Fotbal vest”, încă de la începuturile acestui legendar săptămânal înființat de marele dispărut Duki Popovici, alături de Marcel Tolcea, Sandu Ususan și Loți Molnar.
”Câinii latră când caravana trece”, a fost titlul acestei rubrici.
V-aș spune și despre simpatiile sale politice, dar nu o voi face. Nu pentru că i-aș întina memoria (ba dimpotrivă!), ci pentru că societatea asta de tip orwellian pune tot mai mult stăpânire, prin instrumentele noii inchiziții a corectitudinii politice, pe sufletele noastre.
Mihai Junea s-a stins în Săptămâna Luminată, ieri fiind înmormântat la Ciclova Montană, superbul sat cărășean unde se retrăgea pentru a-și (re)găsi liniștea.
Ar fi împlinit, în 3 mai, 62 de ani.
Odihneşte-te în pace, prietene!