Cornel Udrea s-a născut la 27 martie 1947, în Gheorghieni (Harghita). După absolvirea Liceului „Mihai Eminescu” din Cluj-Napoca, în 1964, a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. Între 1974 și 1975, s-a specializat printr-un curs postuniversitar de ziaristică. Debutul editorial are loc în 1972, cu volumul de poezie Iasomia. Între 1970 și 1985 este redactor la Radio Cluj, 1985–1989 — administrator de cinematografe, instructor cultural. După 1989 — coordonator de programe la Radio Cluj, iar din 1999 — director adjunct al revistei „Ambasador”, Târgu Mureş. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociaţiei Ziariştilor Profesionişti din România (AZPR). Este autor a peste 40 de cărți de poezie, proză umoristică, teatru.
Robert Șerban: „Mă reapuc de scris umor: de la 1 ianuarie, concurența pleacă la Bruxelles.” Asta ați scris, pe pagina dumneavoastră de Facebook, pe la jumătatea lui decembrie. Ați avut vreodată o sincopă în scrisul textelor umoristice? Dacă da, cum ați… dres-o?
Cornel Udrea: Sincope nu am avut, dar perioade „secetoase” au fost, și ele se datorează 
faptului că nu m-am detașat îndeajuns de realitate. Dacă nu stai la distanța potrivită, riști să te implici, și atunci ceea ce scrii nu este altceva decât o transcriere de sentimente rumene în obraji, subiective. Sincopă, înțeleasă ca un refuz al ludicului la un moment dat, nu am avut. Scriu de 50 de ani pentru a-mi duce la capăt o iluzie materializată în cititorul perfect.
Subiectele din socialul imediat sunt destule, har Domnului, mai ales în ultimii ani, cu totul altele decât cele dinainte de ’89. Cuvintele zâmbitoare, uneori, le las în favoarea celor mai posace, mai încercănate, atunci când scriu altceva, teatru, să zicem, dar nu ține mult: sunt un optimist funciar.
R.Ș.: „Și în somn scriu. Țâșnește ideea, o scriu, nu o las să o ducă somnul” — mărturiseați undeva. Să fie aceasta explicația numeroaselor dumneavoastră cărți și a pieselor de teatru, a productivității literare?
C.U.: Scrisul mi-a devenit o a doua componentă existențială; prima este oxigenul ce-l respir. Da, și noaptea „scriu”, și nu de puține ori mă scol, am un caiet la îndemână, și îmi notez ideile, pretextele, intențiile, altfel, până dimineața, se uită. Devenind o cutumă, scrisul mă poate defini, și de la el ar trebui să înceapă alfabetul meu civic.
R.Ș.: Există concurență, există echipe întregi care fac umor: Cațavencii, Times New Roman, Kamikaze. Apoi, facebook-ul debordează de umor, nu de puține ori inteligent și bine făcut. Vă stimulează creativitatea concurența? Vă inspiră?
C.U.: Există nu mulți scriitori de umor în viață, răspândiți în geografia mare a țării. Cei de la publicațiile amintite practică pamfletul. Și eu mi-am făcut „mâna” cu pamfletul și am avut destule necazuri mai ales înainte de ’89, ca unul care a produs „acțiuni dușmănoase împotriva statului socialist”, cum sunt prezentat în dosarul de la Securitate, prin unele texte devenite o formă de folclor, transmise din gură în gură, desigur, cu adăugiri, cu îmbunătățiri.
Nu consider că ne aflăm în competiție, nici măcar nu există o luptă pe piața cititorilor. Cărțile mele au o piață anume, cea a festivalurilor de umor, mai ales.
R.Ș.: Facebook-ul?
C.U.: Cu umorul de pe facebook este altceva: acolo se postează idei ludice, aforisme, vorbe de duh, spirituale, „subțiri”, deși ele nu reprezintă umorul propriu-zis. Acestea, dacă nu sunt tezaurizate, se pierd, oricum sunt supuse perisabilului, mai ales dacă sunt cu 
dedicație: peste câțiva ani subiectele lor nu mai prezintă interes, ori pur și simplu nu vor fi înțelese. Credeți că tinerii sunt implicați în socialul politic, îi interesează guerilele politice, sau puținătatea de instrucție, eufemistic vorbind, a unuia sau a alteia?
Aceste efemeride ludice sunt grozave, focuri de artificii ale spiritului, dar au viață scurtă, se „sting” repede după o prestație strălucitoare. Se referă la om, la deficiențele sale morale, etice, și sunt perene. Desigur, contextual, ele vor face în continuare deliciul umoriștilor, cu toate că primul umor, ca să spunem așa, a fost cel social, politic, începând de la picturile rupestre și continuând cu strigăturile de la horă.
Din păcate, un anume fatalism — las’, mai rău să nu fie — sau hazul de necaz oglindind o anume apatie a reacției de masă fac din umorul popular, cel colocvial, o realitate benignă, fără efecte.
R.Ș.: Ați debutat ca poet. Și a doua carte a dumneavoastră tot de poezie a fost. Apoi, ați mai publicat încă 13. Poezia e mai grea? (ca să-l citez pe Virgil Mazilescu) Chiar și decât umorul?
C.U.: Este o altă lume, o altă apă curgătoare, alt cer cu alte stele. Totul ține de dispoziție, de rezultatul unor bătălii, de o anume stare specială. Am scris și scriu poezie strict satirică, atunci când cuvintele nu mai vor în proză. Fiecare cuvânt pus pe hârtie este greu. Și acum, în fața colii albe de hârtie mă simt mic și înfricoșat. Dacă mă credeți, bine, dacă nu, la fel. Există acea teamă de necunoscut, de un alt nou început.
R.Ș.: Există cineva pe care verificați impactul textelor dumneavoastră, înainte de a le face publice?
C.U.: Nu. Nu fac așa ceva, nu am o „slujnică” isteață pe care s-o binedispun, ori vreo doamnă la amurg căreia să îi recit proaspetele versuri. Mai lipsește Fuego, și diabetul e instalat. Mie îmi citesc și recitesc, de sute de ori textele, repar, adaug. Dacă dispare nemulțumirea, dacă un fel de narcisism de conjunctură te mângâie pe creștet, atunci te lași de meserie, sau suporți consecințele automulțumirii.
R.Ș.: Mi-ați mărturisit că, pentru 2019, le pregătiți o surpriză cititorilor dumneavoastră: un roman. Debutați ca romancier! Cum, când, de ce?
C.U.: De-abia acum, la 72 de ani, am îndrăznit să construiesc un roman intitulat Chiar el a spus cu mâna lui. Va fi o carte în alb-negru, așa cum este și eșantionul de viață pe care mi-l subordonez epic. Editura „Școala Ardeleană” se va ocupa de distribuirea înțeleaptă în geografia mare a țării, cam prin martie. Doamne-ajută!
R.Ș.: Când vă pierdeți umorul, domnule Udrea?
C.U.: Când trebuie să mi se ia sânge, când îl văd pe administratorul blocului în care trebuie să locuiesc. Altfel, ca tot omul. A! Și când Becali face echipa, pentru că eu aș face-o mai bine! Părerea mea!
R.Ș.: Care vă este bancul preferat?
C.U.: Oho! Știu vreo 1.000 de bancuri! Nu pot să zic că îmi place unul mai mult ca celălalt. Și apoi, bancurile sunt oralitate curată, se ascultă, se văd. Bancul scris este ca și când te-ai duce la frizer să-ți aranjeze chelia, calviția. Mă întristează culegerile de bancuri, sunt o blasfemie.
Un banc este viu dacă vezi ce se întâmplă din povestire, din spusă. O anecdotă agreabilă este viața noastră politică, din păcate poanta cam cinică, repercusiunile nașpa, ca să folosesc un neologism.