Recentul scrutin pentru alegerea euro-deputaţilor români (pe care s-a grefat şi un reuşit referendum consultativ, propus de Preşedintele României, dl Klaus W. Johannis, pe teme legate de înfăptuirea justiţiei penale) a reprezentat momentul de debut al unui sezon electoral care se va încheia abia în toamna anului viitor, odată cu consumarea desemnării viitorilor membri ai Legislativului naţional.
Până atunci, trei evenimente electorale urmează să încerce înfierbântata şi divizata societate românească: a) prezidenţialele de la sfârşitul acestui an; b) localele din primăvara anului viitor; c) parlamentarele de la finalul anului 2020. În tot acest răstimp, partidele din România vor fi supuse unei puternice presiuni. În peisajul competitorilor politici, poate fi cu uşurinţă surprinsă existenţa a două tabere: a) una este a celor „trei mari” — PNL, PSD şi USR-PLUS; b) cealaltă aparţine celor mici — Pro România, UDMR şi PMP. Fiecare îşi „va juca” potenţialul electoral şi, implicit, şansa de a intra într-o eventuală ecuaţie a guvernării. Până la urmă, nu e nimic nefiresc în acest comportament, fie şi numai pentru că — aşa cum învăţăm de la clasicii ştiinţelor politice — principalul scop al oricărui partid este acela de a prelua puterea politică şi, finalmente, de a guverna.
Practic, în următoarele trei exerciţii electorale, partidele politice vor căuta să-şi asume exerciţiul guvernării nu numai la nivel naţional (prin dobândirea unui număr cât mai ridicat de mandate în cele două Camere ale Parlamentului de la Bucureşti), dar şi la nivel local (prin însuşirea unui cât mai mare număr de mandate de primari, consilieri locali şi consilieri judeţeni, de aceştia din urmă depinzând, potrivit legii, desemnarea viitorilor preşedinţi ai consiliilor judeţene). Şansele fiecărei formaţiuni politice de a acumula un cât mai mare număr de mandate depind de afinităţile electoratului pentru fiecare dintre ele.
PNL-ul rămâne o formaţiune politică „de dreapta”, al cărui prezidenţiabil — actualul Preşedinte în exerciţiu al României, dl Klaus W. Johannis — are, după părerea mea, cele mai mari şanse de a câştiga un nou mandat la Palatul Cotroceni. PSD-ul — ce s-a pretins dintotdeauna o formaţiune politică „de stânga” —, încă marcat de figura unui fost preşedinte proaspăt încarcerat şi lovit de reculul suferit la europarlamentare, este astăzi un partid politic în derută, pentru care va fi foarte greu să găsească un contracandidat capabil să-l înfrângă pe dl Klaus W. Johannis, indiferent de cât de imaginativi vor fi consilierii acestei formaţiuni.
Provocatoare rămâne poziţia tandemului USR-PLUS, care evită deocamdată clarificarea propriei identităţi ideologice. Dacă acest construct politic îşi va asuma un candidat propriu la prezidenţialele de la finele acestui an, cel mai probabil va intra într-o confruntare directă cu candidatul PNL-ului, ceea ce nu exclude neapărat ideea unei colaborări politice la nivel parlamentar, în scopul susţinerii de către alianţa USR-PLUS a unui guvern liberal (sau de orientare liberală). Rezultatul ar putea fi unul fără precedent în istoria electorală recentă a României: un tur doi al alegerilor prezidenţiale, fără un candidat social-democrat şi în care competiţia să se desfăşoare între reprezentantul PNL-ului şi cel al asocierii USR-PLUS.
Alegerile locale se cuvin a fi gestionate de către fiecare mare partid (din cele trei) cu foarte multă precauţie. Rezultatul localelor va depinde, în primul rând, de numărul şi calitatea organizaţiilor de bază ale partidelor implicate, iar în această privinţă, mai întâi PSD-ul şi, mai apoi, PNL-ul par să stea mult mai bine decât mai tânărul competitor politic USR-PLUS. Cel mai probabil, multe municipalităţi comunale şi mic-orăşeneşti vor fi adjudecate de social-democraţi şi de către liberali. Însă, după localele din primăvara anului viitor, multe dintre marile oraşe ale României vor avea primari membri ai perechii USR-PLUS.
Explicaţia ar fi următoarea: electoratul USR-PLUS este unul cantonat, în marea lui majoritate, în marile oraşe ale României; vorbim despre corporatişti, studenţi, liber profesionişti dezamăgiţi de mai vechiul PNL şi care, oricum, vor vota numai în mod excepţional şi în mai mică măsură cu social-democraţii; la nivelul a câtorva procente (care însă contează!), celor anterior enumeraţi li s-ar putea adăuga şi cei impresionaţi de rezultatul foarte bun obţinut de USR-PLUS la europarlamentare; stimulaţi de surpriza furnizată de acest fenomen politic la alegerile pentru Parlamentul European (fenomen căruia, cu doi ani în urmă, cei mai mulţi nu îi dădeau prea multe şanse), unii dintre cei care şi-ar fi dat votul unui candidat PNL sau PSD, după caz, se vor reorienta, găsind pur şi simplu cool noua opţiune, reprezentată de un construct politic însă neatins de „păcatele guvernării” şi care, astăzi, este cvasi-inexistent la nivelul administraţiei publice locale; nu în ultimul rând, s-ar putea ca reintroducerea alegerii primarilor în două tururi de scrutin să avantajeze în primul rând alianţa USR-PLUS, căci cei care, în primul tur, au votat cu un social-democrat ori cu un liberal, care însă nu s-a calificat în cel de-al doilea tur, sau nu vor mai merge la vot, sau vor vota cu candidatul care i se opune liberalului ori social-democratului calificat; iar acest candidat, cel mai probabil, va fi cel al tandemului USR-PLUS.
Parlamentarele sunt cheia majoră a acestui şir de dispute electorale, ce se încheie în toamna anului viitor, întrucât de ele depinde coloratura politică a viitorului Guvern. Cred că deputaţii şi senatorii PNL-ului, împreună cu cei ai alianţei USR-PLUS, vor fi majoritari în viitorul Legislativ şi că vor da viitorul Guvern. Întrebarea rămasă deschisă este însă următoarea: Cine anume va dobândi demnitatea de prim-ministru? Un exponent al PNL-ului? Sau unul al perechii USR-PLUS? Cum, cel mai probabil, liberalii vor avea Preşedintele, s-ar putea ca viitorul prim-ministru al Guvernului României să provină din rândurile alianţei USR-PLUS.
Ar fi un aranjament logic, reclamat de pretenţia liberalilor de a construi o alianţă politică solidă cu formaţiunea USR-PLUS (care, dacă nu i se va furniza poziţia de premier, s-ar putea să nu susţină, cu prea mult entuziasm, o majoritate parlamentară alături de PNL) şi de aşteptarea pe care aceiaşi liberali o au ca, bazându-se pe o astfel de alianţă, să transpună într-o concretă revizuire constituţională rezultatele referendumului din 26 mai 2019.