Radu Cernătescu este de formație filosof, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara — secțiunea critică literară, membru în board-ul editorial al „International Journal of Philosophy” din New-York, redactor-șef al revistei „Reșița literară” etc. Dintre cărțile publicate, amintim doar Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, Ed. Junimea, 2016 (nominalizată la premiul Uniunii Scriitorilor); Tezaurul scufundat. Din viața și opera Sf. Gerard de Cenad (teză de doctorat), Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2014; Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010; Metaftizica, Ed. Vinea, București, 2018.

Robert Șerban: La Reșița a avut loc, în luna octombrie, prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură, pe care l-ai coordonat. Un ditamai evenimentul, în plină pandemie. De unde și de ce această ambiție a unui festival… internațional?
Radu Cernătaescu : În primul rând, fiindcă Reșița a fost mereu ocolită de rutele de avioane, de autostrăzi și nici nod de cale ferată nu e. Dar, în opinia mea, Reșița este, prin autorii și cărțile ei, un bibliopolis care cere și trebuie să fie pus pe rutele marii literaturi. În numele autorilor locali, dar și a celor plecați în lumea largă, ducând cu ei nostalgia dealurilor de acasă, am deschis spațiul virtual al Reșiței literare cu acest festival online. În al doilea rând, fiindcă noi, cei din Banatul de munte, avem exemplul fratelui mai mai mare de la pustă. Vorbesc de Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, aflat anul acesta la al nouălea succes. Și, nu la urmă, fiindcă poți fi original și în spatele unei măști…

R.Ș.: Ce mai definește azi Banatul, ce îi mai dă specificitate?
R.C.: Autorii bănățeni se încăpățânează să creadă, și asta nu e puțin, în destinul inconturnabil al vechii lumi de hârtie, punând pariu cu spiritul acestui timp postmodern, al internetului și al mondializălii, că genius loci mai are multe de spus. În ce privește Banatul de munte, unde mitul „Cetății de Foc” este acum în procedură de insolvență, eu cred că specificitatea trebuie căutată acolo, în credințele navetistului. Un personaj fără chip, care, între furnal și puținele lui marve, mai avea timp să privească dincolo de prezent, spre lumea plină de vrăji și magie a țării lui Iovan Iorgovan/ braț de buzdugan. Eu unul cred în acest realism magic și mai cred că a venit vremea să-l ascultăm și pe acest navetist surprins între două lumi, a misticii progresului, și a misticii arheale. Fiindcă fără specific, fără culoarea locală, arta unui loc nu poate fi decât un apendice în intestinele acestui globalism nivelator.

R.Ș.: Care consideri că ar fi — dacă există — un numitor comun al scriitorilor ce trăiesc în Banat? Se mai poate vorbi despre specificitate, în plină mondializare?
R.C.: Am găsit la Oravița, Oțelu Roșu, Lugoj și chiar la Timișoara, poeți interesați de ceea ce critica numește „nostalgii poporaniste”. Eu le numesc doar o ultimă încercare disperată de a fugi de clișeele unui postmodernism rătăcit în fundătura post-metafizicii… Apelul la etnosofie și la mitosofie, poate fi, din perspectiva acestei întoarceri la specificitate, deschiderea cercului vicios numit postmodernism, un curent care, vorba lui Rorty, se îngurgitează pe sine continuu, fiindcă nu mai are cu ce se hrăni.

R.Ș.: Ce avantaje oferă provincia unui intelectual?
R.C.: O să ocolesc clișeul cu „locul privilegiat de pe margine” și am să răspund folosind adagiul lui Wittgenstein, unul din ideologii postmodernismului. Centrul unei lumi, fie ea și de hârtie, este în mod imperios în afara ei. Spre acest „în afară” provincia are toate circumstanțele și toată motivația de a privi. Condiția ar fi doar să nu se lase orbită de mirajul centrului, dar nici de cel al unui localism fără fond. Mai cred că dinspre provincii și dinspre colonii a venit mereu infuzia de sânge tânăr în venele Bătrânei Doamne numită Literatura. A fi provincial, azi, în cultură nu mai e un handicap, ci poate fi șansa unui altfel de a înțelege viața și de a auzi vocea acestui genius loci prin care morții poruncesc celor vii.

R.Ș.: Nu ai fost tentat să părăsești Reșița pentru un centru cultural mai mare și mai dinamic?
R.C.: Recunosc că am fost. De aici, poate, și studiile care au fost, toate, în afara Reșiței. Dar curând mi-am dat seama că, azi, cel mai mare centru cultural poate fi la tine acasă, în dormitor, unde, printr-o simplă apăsare de buton, eu sunt, în același timp, și editor la „International Journal of Philosophy”, în New-York, și colaborator la „Revue Roumaine de Philosophie”, în București, și redactor-șef la „Reșița literară”. Și, toate astea, în timp ce așez zacusca în podrum. Cât despre dinamism, ce poate fi mai dinamic decât un scandenberg de idei practicat zilnic cu prietenii pe internet, cum ar fi Alexandru Surdu sau Moshe Idel? Cu amândoi, neapărat, în același timp. La urma urmei, dinamismul lumii noastre nu este decât calitatea unei interiorități.

R.Ș.: Care crezi că ar fi patru decizii/lucruri care ar trebui luate ca Reșița să reintre, în viteză, pe hărțile culturale și turistice?
R.C.: Vrem, nu vrem, răspunsul se învârte în zona politicului, acolo unde sunt acum pârghiile dezvoltării și mecenatul cultural. În ce privește „harta culturală”, îi recomand primarului proaspăt reales la Reșița să facă o călătorie de documentare până la Iași, acolo unde majoritatea aparițiilor de carte sunt stipendiate de Consiliul Local, care mai are în grijă și câteva reviste și edituri. Dar, deh, cultura trebuie să aducă plusvaloare imediată în capitalism… Fiindcă întrebai de turism, da, aceasta e șansa Banatului montan pe termen mediu și lung. Lipsește însă o politică coerentă, un fel de master plan dinamic și asociativ, la care să se ralieze și ultimul cătun cu potențial turistic. Speranța acestui domeniu sensibil se numește acum noul președinte al Consiliului Județean, care vine dinspre turismul specializat, de nișă, și nu dinspre turismul de masă, la care se pricep toți.
Ca să-ți răspund însă punctual la întrebare, iată ce mi-aș dori eu să se întâmple în Reșița, în domeniul cultural, în noul mandat al noii administrații locale:
Crearea unui Centru Cultural, poate în actuala Casă de Cultură (care numai de cultură nu mai e), care să aducă laolaltă toate asociațiile și fundațiile culturale și turistice locale.
Asumarea sintagmei „Reșița, orașul cu poeți” ca brand local nu doar la nivelul agorei, ci și al administrației.
Formarea unui consiliu consultativ al scriitorilor, ca un fel de Sfat al Bătrânilor, cu întâlniri periodice la nivelul decidenților locali, repectiv: Consiliul Județean/Consiliul Local.
Perpetuarea, sub auspiciile Primăriei, a Festivalului Internațional de Literatură Reșița.

R.Ș.: Ești un observator și un cunoscător al lumiilor culturale. Ce șanse are un creator valoros să fie observat, în România, dacă trăiește departe de centrii culturali de putere?
R.C.: Aș da ca exemplu poetul anahoret Gheorghe Azap, căruia, deși trăia singur cuc în pustie, la Ticvaniul Mic (Caraș-Severin), într-o casă cu WC în curte, „cântecele lui ștrengărești” i-au ajuns șlagăre pe discurile lui Mircea Vintilă și Pasărea Colibri. Șansa lui s-a numit însă, dincolo de talent, o editură de prestigiu (Cartea Românească) care i-a publicat poeziie și prezența asiduă în revistele literare din București. Iată de ce recomand tuturor autorilor (nu doar din Banat) să depășească mirajul editurilor de apartament și să publice acolo unde vocea lor poate fi amplificată de portavocea de hârtie a unor reviste și edituri care contează. Ar mai fi de luat în calcul și critica de întâmpinare. Dar asta e o altă discuție și cineva ar putea spune, cu îndreptățită mânie: care critică, bre?

R.Ș.: M-am întrebat de ce ai ales să-ți semnezi poeziile și volumele de versuri cu un alt nume, Constantin Rupa, decât cel pe care îl folosești de obicei. Acum te întreb pe tine: de ce această dublă identitate literară?
R.C.: Mărturisesc că nu îl cunosc bine pe acest Constantin Rupa de care tu vorbești, un tip prea boem și prea înclinat spre ludic decât aș putea să fiu eu. E drept că locuim sub același acoperiș, dar eu unul evit să îl întâlnesc, mai puțin când jucăm fotbal sau leapșa pe furate în curtea școlii din apropiere. În rest, îi mai scriu poate câte o cronică, o prefață, întotdeauna contra cost!, la puținele cărți de poezie pe care le mai scrie, sau îi mai bat în calorifer când cântă la flaut și mă trezește din somn.

R.Ș.: Și fiindcă tot te-am chestionat despre identitate, cât și cum te mai reprezintă pe tine poezia, cea pe care o scrii, dar și cea pe care o citești?
R.C.: Din câte am înțeles eu de la colegul meu de apartament, acesta nu citește poezie, doar o scrie, iar poezia nu ar fi pentru el decât retorica unei ființe daimonice care locuiește în fiecare din noi. O retorică pe care nu mulți o aud și mai puțini o înțeleg. În opinia mea, postmodernitatea a îndepărtat iremediabil omul de această voce interioară pe care o numim poezie. Unii vorbesc chiar de extincția ei, dacă nu a literaturii întregi. Și asta fiindcă în centrul afectiv al omului postmodern nu se mai află cuvântul, ci imaginea, pixelii creând azi o altfel de lume decât cea din Scripturi și un altfel de om. Mai greu de înduioșat și mai puțin dispus la a călători prin lumea de hârtie.

R.Ș.: Dacă ar fi să alegi un singur poem, dintre cele pe care le-ai scris până acum, pentru o antologie din poezia lumii, care ar fi acela?
R.C.: (Precis, Constantin Rupa va alege unul greu de tradus. Și asta doar fiindcă eu i le traduc pro bono sau contra unui borcan de murături!)
vaca roșie
era pe vremea când/ se potcoveau poeții proletcultiști cu 99 oca de fier și săreau hăt în slava ceriului/ într-o vreme cu gust de fiertură goală de crumpei și chelărabe/ pe când mai câștiga bunica turul franței la mașina de cusut singer/ adusă din tirolul italian de tata-moșu/ în ranița lui de vânător alpin alături de un picior din lemn de pin rechiziționat lui d-zeu/ pe când mai umbla ceacea rusălin cu tie dubașu din poartă-n poartă/ să-i vopsească fiecăruia casa/ marvele/ speranțele/ în roșu culoarea veșniciei strigau/ deșteptarea/ priviți asta e pompa acolo-i furtunu aici mâneru cu care vom detona trecutul/ prima s-a lăsat vopsită măgdălina/ vaca de zestre a lu’ doda iconia/ ca membru cotizant lua nu ca alții cuvântul/ nea boală!/ la adunările uteme ținute în șura lu’ doda/ semn că e pe linie că se integra/ zicea ceacea rusălin noul premar mereu cu uniunea sovietică sub brațul îngropat undeva prin tatra/ și-n vreme ce el biruia în lupta cu gândacul imperialist de colorado/ nevastă-sa doda iconia bea cu raftul la mat/ iar o bieut pân-o zâs lu cânie cuscru/ șchipeau babele ieșite seara pe șanț la givan ș-ai auzit nană maria-magdalena amuritzdgwwrrruumm/ cum?/ zdgwwrrruumm wruum/ ei taci!/ de sanepidul care trece duminica omorând păduchi mituri și alte insecte/ toți ne visam mulgând cele 7 tractoarezdgwwrrruummm wwrrruumm/ noi și grase cu care ne ademenea ceacea rusălin/ cu vocea lui frumoasă de tenor tata-moșu cânta seara înainte de culcare cântecul iancului/ bănăta-m-aș și n-am cui/ bănăta-m-aș iancului până-i răspundeau dinspre dealul cimitirului ecouri de urale și ovații/ cu ochii larg deschiși eu picuram stele pe calea pe care visam că fugisem de acasă/ ca uica noană la parcă bumbești-livezeni/ în anul acela în care se arătaseră întâia oară după catastiful popii cornean din căvăran/ niște oameni roșii pe cai roșii rubei homines qui demontana exierunt in rubei equis/ aici popa își făcea un zaplaz înalt de cruci/ acești daemones spăriind caii de la șareta vechiului premar/ de s-au ridicat caii tropotind pe curcubeul arcuit peste canalul morii/ transformându-l de atunci în podul ce dăinue și azi/ on pod gie fier/ până la șier/ on pod gie aramă/ prăstă vamă

Interviu realizat de Robert Șerban