În debutul anului 2020, Președintele Iohannis a început să vorbească explicit despre necesitatea organizării unor alegeri parlamentare anticipate. Șeful Statului susține această idee prin raportare la faptul că actuala majoritate parlamentară este prea pesedistă și, prin urmare, potrivnică intenției guvernului liberal (minoritar) de a implementa reforme importante în domeniul politicilor bugetar-fiscale. Tonul prezidențial este susținut cu excesivă afabilitate de relativ recent numitul Prim-ministru al Guvernului României, dl Ludovic Orban, cel care conduce un Cabinet foarte drag Șefului Statului și despre care acesta din urmă, cu doar câteva săptămâni în urmă, spunea că este „Guvernul său”.

În pofida declarațiilor de prețuire pe care dl Iohannis și, respectiv, dl Orban și le adresează reciproc, iată că Președintele insistă în a merge până la capăt cu această idee a alegerilor parlamentare anticipate, deși cei doi actori politici știu foarte bine că aceste alegeri urmează să se consume — la termen — peste doar câteva luni, mai precis în toamna acestui an. Și, în concretizarea acestei idei, dl Iohannis furnizează electoratului și posibilele scenarii: fie dl Orban demisionează și, odată cu domnia sa, demisionează întregul Guvern, fie Parlamentul adoptă o moțiune de cenzură la adresa aceluiași Guvern Orban și, astfel, Cabinetul este demis.

Și într-un caz, și în celălalt, automat, ar fi deschisă procedura de învestire în funcție a unui nou guvern; iar dacă Parlamentul respinge două consecutive cereri de învestire a candidatului la funcția de prim-ministru, desemnat de Președintele României, atunci acesta din urmă are la îndemână posibilitatea de a dizolva Forul Legislativ, în condițiile art. 89 alin. (1) din Constituția României. Iar organizarea alegerilor parlamentare anticipate devine obligatorie. După aceste alegeri parlamentare, un nou Guvern urmează să fie învestit, cu concursul unei posibile noi majorități parlamentare, pe care Președintele României și-o dorește liberală sau cel puțin construită în jurul Partidului Național Liberal. Cel mai probabil, acest nou Guvern va fi condus tot de același foarte ascultător domn Ludovic Orban a cărui atitudine față de dl Iohannis îmi aduce aminte de supușenia de care, pe vremuri, dădea dovadă dl Boc față de „superiorul său direct”, dl Băsescu, pe atunci Președintele-jucător al României.

Ceea ce însă ar trebui să ne pună pe gânduri este motivul pentru care actualul Președinte își dorește cu atâta ardoare organizarea unor alegeri parlamentare anticipate. Cred că motivul îi este furnizat de trendul electoral al Partidului Național Liberal și al dlui Ludovic Orban. După câteva declarații aberante ale ministrului de finanțe, dl Florin Cîțu (între care îmi vine în minte cea legată de compararea bugetului asigurărilor sociale de stat cu un joc piramidal de tip Caritas, dar și cea legată de faptul că bugetarii muncesc prea puțin și că, oricum, ar trebui să o facă fără vouchere și fără pensii speciale), după pozițiile publice discutabile, exprimate de ministrul muncii, dna Violeta Alexandru (legate de asigurarea „dreptului” salariatului de a munci până la 70 de ani, dacă, desigur, dorește și e capabil de acest lucru), după stângăciile dlui Orban legate de instituirea cumulării pensiei „de la stat” cu salariul „de la stat” (ceea ce dovedește că primul nostru ministru nu înțelege nimic din rigoarea juridică ce guvernează cele două distincte venituri) și, în sfârșit, după plasarea României de către Președintele Iohannis, în „jocul” luptei Statelor Unite împotriva Iranului și a terorismului (ceea ce expune țara noastră riscului de a deveni o țintă), liderii liberali au realizat că au urgentă nevoie de organizarea alegerilor parlamentare anticipate acum, când încă Partidul Național Liberal are șansa de a obține circa 35% din numărul de mandate parlamentare (poate chiar și peste acest procentaj) și nu în toamnă, atunci când, urmând un drum politic marcat de numeroase gafe, liberalii vor capitaliza, cel mai probabil, sub 30% din preferințele electorilor (poate chiar în jurul a 25% din aceste preferințe), rezultat în considerarea căruia aceștia riscă să ajungă, din nou, în opoziție, iar dl Iohannis să „prezideze” într-o formulă de parteneriat (nesuferită pentru Domnia Sa) cu social-democrații, cu cei de la Pro România și, posibil, cu cei de la UDMR. Probabilitatea unui astfel de scenariu nu poate fi exclusă, în contextul în care liberalii lui Ludovic Orban au reușit deja să-și ostilizeze electoratul care aștepta creșteri de alocații, pensii și salarii, pentru care Cabinetul în funcție nu reușește să identifice sursele de finanțare și despre care afirmă în mod repetat că nu pot fi operaționalizate, deși ele au făcut obiectul unor acte normative care fie sunt deja în vigoare, fie se găsesc pe masa Președintelui, căruia i se cere să le promulge. În sine, intenția de a organiza alegeri parlamentare anticipate acum și pentru motivele mai sus arătate îl culpabilizează pe Președintele României, pentru că acesta intenționează să recurgă la o procedură de drept constituțional, pentru a obține un folos care nu are nicio legătură cu interesul public, respectiv cu scopul pentru care legiuitorul constituțional a scris art. 89 alin. (1) din Legea noastră fundamentală. Scopul prezidențial este acela de a asigura liberalilor — acum! — un rezultat electoral pe care, cel mai probabil, nu l-ar mai putea obține în toamnă, atunci când aceleași alegeri ar trebui să se desfășoare la termen. Scopul dispoziției constituționale mai sus amintite este acela de a depăși o criză politică generată de imposibilitatea constituirii unei majorități parlamentare, aptă să susțină un guvern, după încheierea alegerilor generale, organizate pentru desemnarea membrilor Senatului și a Camerei Deputaților. Or, dacă, punând în curgere o procedură constituțională, scopul urmărit de un actor politic este altul decât cel pe care legiuitorul l-a legat de respectiva procedură, atunci respectivul actor politic comite un abuz de drept constituțional, care, în cazul mai sus evocat, îmbracă forma unei deturnări de procedură constituțională. Iar o astfel de atitudine — capabilă să angajeze, în persoana celui care și-o asumă, răspunderea juridică, dar și pe cea politică — nu are nimic de-a face cu Democrația.