În cotidianul dictaturii de dinainte de 1989, dar şi mulţi ani după aceea, inegalităţile şi discriminările, inechităţile sociale şi abuzurile, dar şi toate efectele perverse provenite din limbajul public de lemn al minciunilor cu iz politic, s-au sprijinit pe doi piloni importanţi ce au determinat comportamentele individuale şi de grup: criza socială generată de sărăcia extremă, pe de o parte, dar şi micro sau macro-practica cotidiană a furtului legitimat prin abuzul de putere, numită acum corupţie.
Românii s-au obişnuit, după 45 de ani de dictatură şi peste 20 de ani de tranziţie spre democraţie, să acopere crunta sărăcie în care se aflau prin mecanismele şpăgii, şperţului, ciubucului sau comisionului, prezente atât la nivel mic, dar şi la nivelul mare, al violentei corupţii instituţionalizate, ca o boală ce a viciat profund până şi mecanismul imunitar al societăţii.
Statusul social al „nomenclaturiştilor” se demonstra înainte de 1989 prin diverse artificii ale comerţului ilegal, de contrabandă, sau prin deţinerea de valută occidentală, la „negru”.
După căderea dictaturii, acest status se arată prin deţinerea conturilor grase în bănci occidentale (obţinute prin circuite încâlcite, de cele mai multe ori ilegale, sume de bani atât de mari încât ne scapă reprezentarea lor exactă), a imobilelor de clasă, ca la Hollywood (a căror întreţinere pe o lună costă mai mult decât salariile majorităţii familiilor pe un an), sau a limuzinelor cu tracţiune integrală şi putere de tanc (cu cât e mai ridicol „ştabul”, cu atât e mai mare gipul).
Atunci, în dictatură, nu se vorbea public, deschis şi analitic, fără ocolişuri, despre supravieţuirea de zi cu zi, asigurată prin traficul ilegal al drepturilor şi prin piaţa neagră a circulaţiei bunurilor şi banilor, într-o ţară aflată la limita de jos a sărăciei. Dezbaterea publică despre societatea reală din spatele faţadelor sociale nu era posibilă înainte de 1989, iar după Revoluţie a avansat destul de timid, cel puţin în primii zece ani de tranziţie.
Până la urmă, de aproximativ zece-doisprezece ani, s-a ridicat vălul tăcerii cu privire la corupţia ca politică de stat. Iar în ultimii cinci ani, justiţia ne-a arătat exemple uriaşe de mecanisme corupte instituţionalizate. Am aflat, spre exemplu, cum a fost posibil ca într-o perioadă de reduceri abrupte ale salariilor şi pensiilor să aibă loc un imens abuz generalizat, construit prin cazurile uriaşe de trafic de influenţă, de cumpărare şi uz ilegal de drepturi litigioase, cazuri ce au dominat retrocedările gestionate de ANRP. Sau cum a fost posibil ca marii mahări guvernamentali să folosescă educaţia ca pretext, dirijând fraudulos zeci şi zeci de milioane de euro în spatele afacerii instalării sistemului de operare cel mai cunoscut în lume pe calculatoarele din şcolile ţării noastre est-europene, slab dotată tehnic şi avidă de educaţie informatizată.
Iar azi, aproape de necrezut, asităm la un circ de Bucureşti în care puterea este acuzată că urmăreşte abuzul asupra mecanismului juridic de control al corupţiei, ceea ce echivalează cu o tentativă de relegitimare a inegalităţilor şi abuzurilor ca politică de stat.
Comentariile cele mai acide se referă la posibila tentativă de graţiere a condamnaţilor şi de amnistie a infracţiunilor penale. Semnalele critice nu sunt doar ieşiri panicarde, ele aduc şi argumente solide, nu doar retorice. Spre exemplu, asumarea publică a unui obiectiv declarat oficial de către Guvern, eliminarea Mecanismului MCV (fără să existe dovezi clare de rezolvare a vulnerabilităţilor indicate de raportul anterior MCV).
In extremis, s-ar putea ca societatea să suporte efectele graţierii, când mii de condamnaţi ar beneficia de eliberare imediată. La fel, e posibil ca societatea să tolereze o amnistiere generală, chiar dacă în spatele acesteia s-ar anula definitiv mii de dosare ale corupţilor, mai ales a acelora care deţin funcţii publice alese sau numite.
Singura consecinţă cu adevărat gravă a unei decizii de graţiere şi amnistiere, probabil ireparabilă, esenţială, ar consta în recunoaşterea şi legitimarea abuzului ca politică de stat. Ceea ce ar produce un atac deschis la idealul nostru de apartenenţă la UE, la lumea democratică, dar şi o ciudată şi simbolică apropiere de Turcia şi Rusia, importanţii vecini pe care îi avem la est, acolo unde se află şi graniţa dintre lumea occidentală şi cea orientală.
Peste câteva zile se va da publicităţii valoarea noului Index de Percepţie a corupţiei pentru cele 175 de ţări monitorizate, inclusiv România, iar punctajul care va fi acordat României va fi o bornă comparativă în evaluarea de termen lung a noului guvern de la Bucureşti, pentru politicile sale din justiţie.
Într-un interviu foarte recent acordat de Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale, apare o interesantă observaţie cu privire la procentul populaţiei cu drept de vot din România ce este dependentă de redistribuirea bugetului naţional: 57% din populaţie este în această situaţie, indicator relevant pentru vulnerabilitatea societăţii noastre la practicile de corupţie şi la mecanismele de control politic al justiţiei prin pârghiile birocratice de stat. Această cifră reflectă exact cât de mult pătrund în ţesutul profund al societăţii influenţele controlului de stat, pe care societatea civilă pare că nu mai are şanse de a le cenzura şi de a le limita democratic.
