O anecdotă spune că, dacă nu ar fi murit, Carol Telbisz ar fi fost primar şi astăzi. În spatele glumei se ascunde însă faptul că Timişoara este recunoscătoare celui care, timp de 29 de ani, s-a dedicat slujirii oraşului, contribuind în mod decisiv la modernizarea localităţii şi la conturarea a ceea ce este astăzi. Preocupările sale au vizat deopotrivă domeniile economic, social, cultural şi sportiv, exploatând avantajele oferite de poziţia geopolitică a urbei.
În comunitatea bulgară din Beşenova Veche, numele de Telbisz se întâlneşte destul de des. Unul însă s-a detaşat de ceilalţi şi a rămas în istorie. Este vorba despre dr. Carol Telbisz, cel mai longeviv primar al Timişoarei, care timp de 29 de ani, în perioada 1885 – 1914, şi-a pus întreaga energie în slujba oraşului, transformându-l din cetatea fortificată ce era înainte în oraşul modern ce avea să devină.
Începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea, timp de peste 150 de ani, Timişoara era doar un oraş-cetate, cu funcţii prioritar militare. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe fondul progreselor tehnicii militare, este demonstrată însă ineficienţa fortificaţiilor bastionare, de felul celor existente, care nu numai că au devenit inutile, dar reprezentau şi o importantă frână în dezvoltarea modernă a oraşului. Se punea tot mai des problema: Timişoara va rămâne oraş-cetate, cu funcţii prioritar militare, sau va deveni un oraş civil modern, cu funcţii economice şi social culturale determinante? Răspunsul la întrebare a declanşat o confruntare înverşunată între autorităţile civile şi cele militare din zonă, care a durat peste două decenii.
Pe acest fond, în anul 1885 este numit ca primar dr. Carol Telbisz. Presa vremii consemna că, la acea dată, Timişoara era un oraş frumos la prima vedere, cu străzi regulate şi cu peste 36 000 de locuitori. Totuşi, prima impresie a autorului nu a fost favorabilă. Gara din Iosefin era o clădire sărăcăcioasă, joasă; de acolo, cu „trenul tras de cai”, autorul a ajuns la porţile cetăţii, iar la o cârciumioară i s-a servit un lichid albăstrui pe post de „apă potabilă”. Casele erau joase, erau multe locuri libere, străzile erau pietruite, dar greu de circulat, podurile din lemn peste Bega erau jalnice.
Momentul decisiv pentru viitoarea dezvoltare urbanistică avea să fie anul 1892 când, în urma negocierilor, încetează caracterul de oraş fortificat al Timişoarei. Lucrările de demolare a fortificaţiilor, terasarea şi umplerea şanţurilor, curăţirea şi netezirea terasamentelor, transportarea molozului, stivuirea zecilor de milioane de cărămizi, au implicat un însemnat efort uman şi financiar. Conducerea oraşului a dat maximă atenţie valorificării eficiente a materialelor şi terenurilor dobândite. Din vânzarea loturilor de teren şi a cărămizilor este creat fondul de dezvoltare a urbei.
În concepţia edililor, Timişoara urma să devină un centru urban cu componente unitare, dispuse ordonat, cu bulevarde largi, plantate cu pomi ornamentali, bordate de clădiri monumentale având magazine la parter, după modelul marilor metropole occidentale. Direcţia nouă de dezvoltare consta în unirea celor cinci zone (cartiere) construite, astfel încât Cetatea să rămână nucleul central al oraşului.
Se realizează reţeaua de canalizare şi cea de alimentare cu apă, se regularizează cursul Begăi prin săparea unui singur canal în locul celor care străbăteau oraşul, este construită hidrocentrala, dobândindu-se noi terenuri pretabile construcţiilor şi coborându-se cu aproape 4 metri nivelul apelor freatice, pe terenurile defortificate se trasează bulevardele mari, pe traseul noilor bulevarde, al pieţelor şi al străzilor proiectate sunt ridicate clădiri publice, edificii industriale, comerciale şi un mare număr de case particulare.
În Cetate nu au fost construite edificii numeroase, dar acestea au un pronunţat caracter monumental, fiind ridicate adevărate palate care formează fronturi continue.
Timişoara a fost primul oraş din ţară care a încercat să preia în gospodăria comunală-orăşenească fabricile şi uzinele locale, în aşa fel încât oraşul să nu plătească nici un ban, ci cheltuielile şi împrumuturile să fie plătite de întreprinderi, care să contribuie şi la bugetul local. Astfel, a fost preluată uzina electrică, ce asigura gratuit iluminatul public (în 1893), fabrica de tramvaie (în 1903), fabrica de spirt (1903), o fabrică de cărămidă (1904), abatorul orăşenesc. În felul acesta, averea oraşului a sporit considerabil.
Dezvoltarea economică din această perioadă s-a bazat pe pătrunderea masivă a capitalurilor austriece şi maghiare. Pentru marile societăţi capitaliste, controlate din Viena şi Budapesta, investiţiile în Timişoara prezentau multiple avantaje. Oraşul se afla în centrul unei regiuni bogate în materii prime, se găsea în apropierea României şi a statelor balcanice, care absorbeau produsele fabricate, era un centru urban multilingv şi forţa de muncă din afară se putea stabili şi adapta fără dificultăţi, fără să se simtă străină.
La începutul secolului al XX-lea, Timişoara ajunge al doilea oraş al Ungariei, după Budapesta, ca însemnătate economică. Un academician maghiar scria în acea perioadă: „Gospodina germană găteşte cu făină timişoreană; englezul poartă încălţăminte din Timişoara; clopotul de provenienţă timişoreană bate în România; pălăria timişoreană ajunge în Franţa şi Belgia; trăsurile din Timişoara se mână în Serbia; copilul din Bulgaria mănâncă bomboane produse la Timişoara; egipteanul îşi aprinde ţigara cu chibritul timişorean”. Cert este că fabricile oraşului, cu câteva excepţii, au luat fiinţă în timpul administraţiei Telbisz. Iar aceasta şi datorită faptului că Timişoara a fost primul oraş din ţară care şi-a făurit un program vast de extindere a industriei şi de dezvoltare industrială, protejând mica industrie.
Pentru a atrage capital străin şi a sprijini dezvoltarea economică, primăria a acordat scutire de impozite şi taxe pe 15 ani, terenuri şi materiale de construcţie gratuit şi chiar ajutoare în bani pentru fiecare muncitor. Aşa a ajuns ca la acea vreme, Timişoara să aibă 1 850 de întreprinderi, cu 123 de ramuri şi subramuri: case de bani, produse de lăcătuşerie, construcţii de maşini, prelucrarea pietrei, argilei şi pământului, a lemnului şi oaselor, industrie textilă, ţesătorii, confecţii, industrie alimentară, chimică, linii ferate în cinci direcţii noi, o gară prin care treceau zilnic 120 de trenuri, unul dintre cele mai moderne porturi fluviale, al doilea palat al burselor din ţară etc.
De ecou european s-a bucurat Expoziţia de produse industriale şi agricole – organizată în 1891 în spaţiul ocupat azi de Parcul Copiilor şi Parcul Rozelor -, acţiune care atrage atenţia asupra potenţialului economic al Timişoarei. Expoziţia, deschisă între 19 iulie – 4 octombrie 1891, pe o suprafaţă de 82 000 mp, cu peste 3 000 de expozanţi, grupaţi în trei mari pavilioane (al industriei, al comerţului şi al maşinilor), a fost vizitată de personalităţi marcante, miniştri, industriaşi şi comercianţi din toată Europa.
Comerţul din Timişoara intră într-o fază dinamică, iar rolul său, mai cu seamă pe relaţia import-export, devine tot mai important. Târgurile din Timişoara erau vestite în toată Europa Centrală şi de Sud-Est.
Cu toate că fenomenul social principal îl constituie consolidarea păturii mijlocii, formată din funcţionarii întreprinderilor şi instituţiilor, liber profesionişti, ofiţerii garnizoanei, personalul unităţilor medicale şi de învăţământ, marea parte a comercianţilor şi meseriaşilor, majoritatea locuitorilor era reprezentată de familiile lucrătorilor din industrie şi comerţ. Existenţa unui număr destul de mare de locuitori cu venituri modeste şi a unor familii în pragul sărăciei a impus luarea de măsuri din partea primăriei şi a unor persoane din elita oraşului. Astfel au fost constituite Fundaţia pentru ajutorarea săracilor, Fondul săracilor, Fundaţia Regina Elisabeta pentru ajutorarea femeilor sărace, Fondul orăşenesc pentru sprijinirea zilierilor, Fundaţia pentru ajutorarea meseriaşilor nevoiaşi, Societatea de binefacere „Lapte gratuit”, ce distribuia acest produs bătrânilor săraci, Fundaţia Francisc Iosif I, pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe, Cantina Săracilor, ce oferea gratuit masa zilnică pentru sute de familii cu venituri modeste. Grija pentru ameliorarea, măcar parţială, a condiţiilor de viaţă ale locuitorilor cu venituri puţine s-a concretizat şi în întemeierea mai multor fundaţii private, cu donaţii din partea familiilor bogate. Tot pentru a veni în ajutorul populaţiei cu venituri restânse, primăria construieşte o fabrică de pâine, un centru de lapte şi deschide, în fiecare cartier, centre de desfacere a produselor alimentare, cu preţuri scăzute.
Carol Telbisz a sesizat că pentru dezvoltarea urbană, deosebit de importante sunt investiţiile în învăţământ şi cultură, astfel că instituţiile de acest gen au răsărit ca din pământ, cultura s-a generalizat, s-a popularizat, aspectul oraşului a devenit mai frumos, iar Timişoara a devenit un model. Pe locul fostelor fortificaţii au fost construite unităţi de învăţământ, internate, un leagăn de copii, policlinică. S-a luat în discuţie chiar şi înfiinţarea unui institut de învăţământ superior tehnic, pentru care s-a şi acordat un teren, şi s-a constituit Uniunea Inginerilor şi Constructorilor din Timişoara. Însă Institutul Politehnic avea să apară câţiva ani mai târziu.
Cu toate aceste realizări, primarul Carol Telbisz avea să declare cu modestie: „Dacă privim la ceea ce am realizat şi la acele planuri care ne aşteaptă, atunci putem spune că am terminat doar începutul şi am asigurat doar bazele necesare dezvoltării în continuare. Generaţia următoare are datoria de a transforma Timişoara într-un oraş mare, frumos şi modern”.
Realizări
Dintre realizările deosebite ale administraţiei Carol Telbisz menţionăm: canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului, iluminatul stradal, tramvaiul electric, industrializarea oraşului, construcţia Muzeului Vechi (azi Biblioteca Academiei Române), a Liceului de Băieţi („C.D. Loga”), a Liceului de Fete (Liceul Pedagogic), a Preparandiei pentru învăţători (Liceul „J. L. Calderon”), a Orfelinatului Gisella (Facultatea de Chimie, Biologie şi Geografie), Institutul pentru Surdo-Muţi, Abatorul, Palatul Societăţii Timiş – Bega (Regionala C.F.R.), Palatul Poştei, Palatul Lloyd, Palatul Dauerbach (Palace), Palatul Neptun, Banca de Scont, Banca de Stat, Şcoala Profesională (Liceul Electromotor), Banca Timişoara, Turbinele (Hidrocentrala), Sinagoga din Fabric, Biserica Millenium, deschiderea bilbiotecilor populare, reformarea Camerei de Comerţ şi Industrie, fabrica de pantofi Turul, Întreprinderea de Pălării Paltim, preluarea şi modernizarea Morii Timişoara, înfiinţarea Fabricii de Chibrituri, a Filaturii, a Centrului Timişorean al Fabricii de Unt „Hungaria”, a Fabricii Kandia, Fabrica de Textile, Fabrica de lanţuri, Fabrica de Trăsuri, organizarea primului meci de fotbal în 25 iunie 1899, amenajarea pistei de ciclism Velocitas, întemeierea Fotbal Club Timişoara şi amenajarea primului teren de fotbal, întemeierea Clubului Chinezul şi a primului stadion modern din Timişoara, înfiinţarea a numeroase societăţi sportive, culturale, caritative etc.
Originile
Carol Telbisz provine dintr-o familie modestă de bulgari din localitatea Beşenova Veche (astăzi Dudeştii Vechi). Tatăl, meşter făurar, şi mama, casnică, se mută la Cenad, unde, în 1854, se naşte viitorul primar. A absolvit Facultatea de Drept din Budapesta, după care şi-a luat doctoratul în drept administrativ la Viena. După absolvirea facultăţii a efectuat stagii de practică în administraţie. Fiindu-i recunoscute calităţile, a fost propus ca primar, însă exista un impediment: provenea dintr-o familie săracă şi nu avea dreptul să acceadă la o asemenea funcţie. Autorităţile vremii au rezolvat problema, înnobilându-l cu titlul de nemeş, iar el îşi ia numele de Carol Telbisz de Obesenyo, în amintirea originii sale. La 31 de ani devine primar al Timişoarei, pentru un mandat de 4 ani, pe care însă, graţie calităţilor sale, avea să-l prelungească cu încă 25 de ani. Ca recunoaştere a meritelor sale, în 1890 primeşte funcţia de consilier regal, în 1900 Ordinul clasa a III-a a Coroanei de fier, din partea Curţii Regale, în 1905 devine consilier al Curţii Regale Maghiare, iar la aniversarea a 20 de ani în funcţie este numit cetăţean de onoare al Timişoarei. În 1914 se îmbolnăveşte grav şi în scurt timp moare. Astăzi, în amintirea sa, o stradă (fosta str. Bocşa) poartă numele Carol Telbisz.