Vasile Popovici este scriitor, cadru didactic universitar la Universitatea de Vest din Timișoara și diplomat. Premiat de Uniunea Scriitorilor și distins cu cea mai înaltă medalie a Regatului Marocului și cu Marea Cruce a Ordinului Meritului al Republicii Portugheze.
Robert Șerban: După aproape 20 de ani de diplomație, din care mai mult de jumătate ca ambasador al României, bănuiesc că aveți pregătite cel puțin două volume consistente de memorii. Care sunt trei întâmplări pe care le-ați trăit în acest răstimp și care au ieșit din… rama diplomației?
Vasile Popovici: Anii de diplomație au fost ani în mare parte pierduți pentru literatură și pentru orice altceva în afara diplomației. Am citit cu uimire ce a scris Lucian Blaga despre anul cât a fost ambasador la Lisabona și apoi ce a scris Cornelia Blaga, soția lui, în jurnalul ei atât de autocenzurat despre aceeași perioadă: atunci era timp gârlă pentru de toate! Îmi spun mie însumi că probabil ceva fundamental s-a schimbat în activitatea ambasadelor. Așadar, volume de memorii n-am cum să am, dar aș avea mii de pagini de rapoarte, analize, solicitări și răspunsuri la solicitări. Fără glumă, mii de pagini. În medie, între zece și douăzeci pe zi, toate fără urmă de metafore și turnúri meșteșugite. Să vă spun așa pe loc trei întâmplări ce ies din rama diplomației? E mult asta. Haideți să rămânem la una singură; celelalte două să rămână pentru un viitor volum în duo, că aveți mână bună. Se întâmpla la Rabat prin 2008. Un grup de tineri de la Craiova a fost arestat într-un hotel din Casablanca. Au fost filmați extrăgând din bancomate sume considerabile (echivalentul a peste jumătate de milion de euro). La hotel a fost găsit un aparat de falsificat carduri, ascuns în tavanul fals de pe hol, că băieții nu erau chiar proști, și câteva sute de carduri virgine. Ulterior, Spania a furnizat organelor de cercetare penală din Maroc mii de pagini de interceptări telefonice ale aceluiași grup ce făcuse prăpăd și pe teritoriul spaniol. Unul din băieți era fiul unui mahăr din Craiova. De aici încolo intrăm într-o poveste ce mi-a dat dimensiunea uriașă a putregaiului. Am primit telefoane din instituții, de la oameni cu mare responsabilitate în angrenajul înalt al statului în trecutul nu foarte îndepărtat, la fața locului s-au deplasat delegații de tovarăși, un ONG specializat, cică, în apărarea drepturilor omului a făcut presiuni asupra mea să intervin, a fost o mobilizare formidabilă. Povestea are și o urmare — lungă. O lăsăm pentru altă dată și pe aceasta. Atunci am înțeles mai bine ca niciodată cum funcționează lucrurile în statul paralel. Oricum, trebuie să știți că gruparea băieților arestați în Maroc făcea parte dintr-o grupare și mai mare, cu tentacule pe câteva continente.
R.Ș.: Este evident pentru toată lumea că în România clasa politică este slab pregătită, tot mai slab pregătită. Să fie un… trend mondial acesta, ori e doar o caracteristică națională, care ține și de faptul că oamenii de calitate (profesională și morală) nu se aventurează în politică?
V.P.: Nu am sesizat ca vreunul din partide să-și propună să atragă de partea lui specialiști în vreun domeniu anume.
R.Ș.: Nu sunteți tentat să reintrați în politică? Ați fost membru PAC, deputat de Timiș, aveți atâția ani de experiență diplomatică, sunteți un om cu gândire critică…
V.P.: Nu sunt deloc tentat să revin în politică, dar vă mărturisesc că decizia de a nu reveni în spațiul public, decizie pe care mi-o impun și de care încerc să mă țin, îmi dă un sentiment de vinovăție. Îmi spun că tăcerea și neimplicarea mă fac complice. Am o singură scuză: e rândul generațiilor de după mine.
R.Ș.: Știu, chiar de la dumneavoastră, că nu a fost ușoară adaptarea de la viața de diplomat la cea de universitar. Predați, la Universitatea de Vest, literatură franceză. Cât de buni vă sunt studenții, cât de interesați? Citesc bibliografia? Sunt pasionați de literatură? Dumneavoastră mai citiți literatură franceză contemporană?
V.P.: Nu mă plâng de calitatea studenților. Nivelul studenților reflectă nivelul profesorilor. Învățământul e un dans în doi. Studenții de azi nu sunt mai puțin dotați pentru performanță decât cei de ieri sau de alaltăieri. Dacă citesc literatură? Sigur că citesc. Dacă eu citesc literatură? De un an și jumătate de când am revenit în țară citesc bulimic, cât n-am citit anterior în zece ani la un loc. Însă mai ales recitesc marile cărți, cu o imensă plăcere și, fără pic de modestie, cu o cu totul altă înțelegere decât o făceam înainte. Probabil că au servit la asta și anii de diplomație.
R.Ș.: Și, apropo de literatură: cum vi se pare că arată peisajul literar românesc, atât cel format din actanții săi direcți (scriitori, reviste literare, edituri, instituții de profil), cât și din cititori (al căror număr se pare că scade)?
V.P.: E dezolant peisajul ăsta. Librăriile aproape că au dispărut. E un miracol să vezi că rezistă cele câteva din Timișoara — și sunt frumoase. Iar la noi se pare că situația e bună. Sunt orașe medii unde nu există nici măcar o singură librărie, ci doar câte un punct într-un spațiu comercial unde poți găsi și cărți. Asta e grav. Dacă faci un tur al revistelor literare profesioniste, încerci același sentiment, de sărăcie, inclusiv la noi la Timișoara. Mai ales că nu le găsești aproape niciunde, cu una sau două excepții. Internetul? Dar literatura nu-i o artă democratică! Nu oricine scrie un gând nemuritor și-l postează devine scriitor! Arta, orice artă, e selectivă la extrem, are nevoie, ca o plantă fragilă crescută printre buruieni, să fie îngrijită și încurajată de spiritul critic, să fie distinsă de moloz și impostură. Internetul nefiind critic, ci permisiv până la prostituția deplină, nu formează o cutie de rezonanță veritabilă, cel mult asigură o cacofonie ce ucide sunetul pur. În afara spiritului critic — o spun răspicat — nu există literatură și, în general, nu există artă.
R.Ș.: Timișoara se va întâlni, în 2021, cu o șansă istorică: va fi Capitală Culturală Europeană. E pregătită comunitatea să fructifice cât mai bine această șansă? Are Timișoara datele unei capitale europene? Ar fi ceva de îmbunătățit ca să nu ne trezim că cei trei ani care mai sunt au fost… ieri?
V.P.: Asociația condusă de Doamna Simona Neumann face o mulțime de conferințe de presă neurmate de absolut nimic. Nu văd să existe o mișcare de federare a forțelor din Timișoara și regiune — și nu sunt multe aceste forțe, țin s-o spun, dar ele există și nimeni nu-și poate permite să le ignore. Fără ca aceste forțe să fie puse împreună, nu se poate imagina vreo reușită. Timișoara culturală nu e doar un proiect circumscris anului 2021, ci se întinde pe durata a cinci ani, din care unul a și trecut. A trecut degeaba. Ne-am ales cu un singur lucru: un spectacol de circ suedez, ce n-a fost circ, ci performance, cu un mesaj pro-migrație, ce n-a fost tradus pentru publicul prezent și deci a trecut pe lângă urechile celor veniți să vadă un spectacol de circ, copii de vârstă preșcolară între altele etc., etc. Avem un director artistic, ce e un turist în Timișoara, complet în afara oricărei idei despre cultura română și despre cultura locului, și nici interesat să afle ceva, de vreme ce vine și mai ales pleacă. Avem instituții culturale profesioniste fără management sau cu un management provizoriu (Opera). Avem și un director inadecvat și profund contestat de colectivul pe care le conduce (Filarmonica). Avem un Muzeu de Artă transformat în institut de reflecție istorică și utilizat de directorul Victor Neumann ca soclu pentru cariera personală, după ce l-a vidat de cvasi-totalitatea specialiștilor. Aceste lucruri trebuie corectate urgent. M-am bucurat să văd reacția îngrijorată a domnului primar Nicolae Robu, tot ce a spus mi s-a părut justificat. E în rolul său atunci când vrea să vadă ce se întâmplă cu Asociația mandatată să organizeze un program cultural coerent și mi se pare că domnul primar trebuie să intervină direct și să-și asume rolul de reprezentant legitim al comunității. Aștept și eu ca toată lumea ca factorii decidenți, domnul primar, domnul președinte al Consiliului Județean Timiș, ministrul Culturii ce va fi numit să se reunească și să colaboreze pentru reușita unui proiect ce va reprezenta România, nu doar Timișoara. E nevoie de o mișcare de reunire a forțelor politice și culturale, nu de una de monopolizare ilegitimă a proiectului, așa cum văd că se întâmplă acum.