Adrian Lesenciuc este poet, prozator, eseist și critic literar. S-a născut la Câmpulung Moldovenesc, la 21 august 1975. Profesor universitar. Debut editorial în 1998. Colaborări, preponderent cu eseuri și cronici, la publicațiile Libris, Tribuna, România literară, Ateneu. Redactor-șef al revistei literare Libris. Este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 2000 și președinte al acestei filiale din 2013. Printre volumele recente se numără: gEneida, versuri (2019); Critica de direcție. vol. I Analiza vectorială (2021); Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată (2022) și romanele Diez (2020) și Balada (2020).
Robert Șerban: Trăim într-o lume neatentă, grăbită, aglomerată de informați, obiecte, probleme. Inclusiv lumea culturală e astfel, excedată de „marfă” de toate calibrele și de toate calitățile. Nu e dificil, pentru scriitorul care ești și care scrie poezie, proză, eseu, critică literară, să își contureze cât mai clar profilul? Lumea de azi e foarte nișată și nișat vrea să-și vadă componenții…
Adrian Lesenciuc: Ai dreptate. Lumea a luat-o pe repede înainte, noi am cam rămas în urmă. Ne deprindem greu cu realitatea defilând în viteză printre noi sau peste noi și, constatând că lumea e în față, începem să ne plângem, să promovăm repere ale lumii vechi, să ne raportăm la un status quo al altor vremuri. Cred că de aici începe totul, de la incapacitatea de adaptare în anumite momente în istoria umanității, când omul nu s-a putut deprinde cu saltul prea mare pe care l-a făcut lumea și a devenit paseist și fals-conservator. În aceste condiții, foarte mulți dintre scriitorii contemporani rămân tributari unor scheme (mai mult decât unor principii și valori) care aparțin vremurilor trecute. În această viteză a lumii în trecere, eu mă simt foarte bine. Știu să mă raportez la suflul lumii (sau spiritul vremii) și să mă las purtat de el (economisind energie) pentru a vedea dincolo, în față, nu înapoi, ducând cu mine principii și valori ale unei lumi care a trecut. Când se vor așeza apele acestei lumii grăbite, cei care au călărit valul se vor duce la fund, iar cei care nu s-au lăsat mânați de spiritul vremii vor fi prea departe pentru a mai fi luați în seamă. Mă consider un adaptat, și asta îmi dă un anumit confort. De aceea, poate, disponibilitatea de a naviga lejer devine chiar o modalitate de a îmi contura profilul. În plus, în această lume grăbită, cei care triumfă nu sunt cei nișați, ci enciclopediștii, cei care cumulează experiența pe căi diferite ale cunoașterii pentru a aborda varii subiecte. Să-l privim pe istoricul și filosoful Yaval Noah Harari, care navighează înaintea lumii și așază reperele unei noi ideologii, sau pe scriitorul și filosoful Éric-Emmanuel Schmitt, care face același lucru prin ficțiune. Cunoașterea literară, religioasă, științifică, filosofică nu presupun trasee disjuncte, ci doar porțiuni în care drumurile se separă temporar.
Câtă vreme ți-ai construit instrumentele de navigare pe o cultură generală solidă, pe cunoștințe fundamentale, vremuri repezi ca ale noastre nu au cum să te sperie, ci doar să te încurajeze.
R.Ș.: Ce scrii cu cea mai mare plăcere și ușurință? Cum și când faci alegerea dintre proză și poezie, să zicem?
A.L.: Sunt un om angajat în proiecte. Navigarea însăși presupune o proiecție serioasă a traiectului, cunoașterea bolții, a fenomenelor. Nu înseamnă bucuria surferului, care așteaptă la mal dezlănțuirea valurilor pentru a se putea deda plăcerii de a fi sus și de a-și menține echilibrul. Fiind angajat în proiecte, am numeroase șantiere deschise. În proză am deschis un șantier intitulat Limba lui Hristos, care presupune aducerea la lumină a comunității Maalula, ultima în care s-a vorbit aramaica occidentală, limba Mântuitorului. În critică am deschis un amplu șantier, intitulat Critica de direcție, din care primul volum, Analiza vectorială, a fost publicat deja la Junimea (2021), iar celelalte trei sunt în lucru (al doilea fiind aproape încheiat). În paralel, lucrez și la o Istorie literară a Brașovului, prins în armătura secolelor XVI–XIX. Poezia a fost, la începuturi, modalitatea prin care am putut afirma că am voce și că am ceva de spus. Dar asta nu înseamnă că nu am șantiere deschise în poezie. Scriu, de pildă, despre realitatea neconvingătoare a unei poezii insuficiente pentru navigare, într-un proiect pe care l-am numit provizoriu Ultraj, dar scriu, deopotrivă, și o pretențios intitulată „omiletică a poeziei”, lucrând pe un șantier care nu poartă încă un nume. În plus, în raport cu provocările prezentului, colaborez cu publicații importante și scriu mult și cu ușurință. Din fericire, cărțile mele ies în lume, iar această ieșire îmi dă și mai multă forță în a lucra pe propriile șantiere. Spre exemplu, Cimitirul eroilor urmează să apară la o editură pariziană (contractul a fost deja semnat), iar o antologie de poezie, cuprinzând ultimele patru volume, urmează să apară de asemenea în Franța.
R.Ș.: Fiind critic literar, și încă unul atent la viața cărților, primești — văd pe pagina ta de Facebook — o mulțime de volume. Cum decizi despre care vei scrie și despre care nu? Nu există riscul, în avalanșa asta de titluri, să-ți scape și foarte bune?
A.L.: Citesc foarte mult și foarte ușor, dar scriu foarte puțin în comparație cu ce citesc. Nu scriu din prietenie. Asta nu înseamnă că nu ratez. De aceea, conștient fiind de posibilitatea de a rata sau ocoli în lectură, nu scriu istorii literare contemporane. Nu ar avea nimeni cum să o facă atâta vreme cât ar fi conștient de ceea ce tu semnalezi corect prin întrebare. Nu ar avea nimeni cum să se raporteze la o istorie literară contemporană, de vreme ce încă neașezate apele facerii fiind, predomină ideologiile (în primul rând cele literare), și nu principiile (în primul rând principiul estetic, în care cred cu tărie). Tocmai de aceea sunt conștient de limitele mele și încerc să mă raportez fie la eșantioane exhaustive (spre exemplu, o istorie literară a Brașovului de până la finalul secolului XX), ușor de cuprins în lectură și studiu, fie la proiecții focalizate, din care se nasc cel mai adesea monografiile (spre exemplu, proaspăt apăruta monografie Iraclie Porumbescu și revoluțiile. Opera uitată la Editura Basilica). Cel mai important aspect este că nu am nici pretenția cuprinderii complete, nici orgoliul unicității perspectivei. Prefer să rămân un modest cititor.
R.Ș.: Nu cred că am citit vreo recenzie negativă de-a ta la vreo carte. Nu apar în România cărți proaste? Nu trebuie criticul literar să amendeze scrierile slabe, ca să despartă apele?
A.L.: Am scris recenzii negative, dar mi-am dat seama că e o risipă de viață. Pentru a amenda insistența unui coleg care mi-a cerut să scriu despre o carte proaspăt apărută, am scris un text în care am analizat un singur vers, spunând că restul este balast. De ce aș citi și scrie despre cărți care nu îmi plac sau despre cărțile în care predomină clientelismul, ideologiile? Foarte repede m-am lecuit de ceea ce a cultivat, spre exemplu, criticul Alex Ștefănescu. În România se scriu foarte multe cărți proaste. Apele trebuie separate. Dar această separare a apelor se face fie prin a analiza tot și a scrie despre toate cărțile, despre cele bune că sunt bune, despre cele proaste că sunt proaste, fie printr-o selecție riguroasă a cărților bune, indiferent de ideologia sau gruparea din care face parte scriitorul. Cred că, în definitiv, această selecție este și în folosul sănătății criticului literar, și în cel al cititorilor săi. Și mai cred că valoarea unui critic este dată de recenzia pozitivă la cea mai proastă carte despre care a scris, pentru că aceasta este calea sigură spre compromis. Te întreb, Robert, cum ar arăta — și aceasta e o tema care ar putea stârni interes — o listă a criticilor literari de prim-plan și a cărților proaste despre care au scris de-a lungul timpului, o listă dezvoltată, dezbătută, care să aducă un altfel de lumină asupra limitelor compromisului moral? Am avea oare o imagine corectă asupra (est)eticii în lumea criticii noastre?
R.Ș.: Care crezi că mai e rolul pe care-l joacă, în literatura de azi, un critic literar activ?
A.L.: Vremurile sunt în schimbare rapidă. De aici am început dialogul. Criticul literar trebuie să poată privi orizontul noii paradigme spre care înaintează lumea și să poată transporta în acest orizont principii și valori ale vechii paradigme care pot fi încadrate în noul context. Este suficient să facă acest lucru. În aceste vremuri grăbite, criticul literar are o șansă uriașă, aceea de așeza sistemele de valori și principiile unei literaturi viitoare. Dacă o face temeinic, rămâne în istorie pentru temeinicia așezării. Îmi vine mereu în minte exemplul lui Maiorescu, cel care nu a fost prea simpatizat pentru ceea ce a făcut la vremea lui, dar care a separat apele și a stabilit criterii. Criterii vechi, aplicabile și în lumea lui Platon, dar adaptate lumii noi, postpașoptiste. Criticul literar trebuie, așadar, să cunoască istoria literaturii (implicit a literaturii române), să cunoască literatura prezentului și aibă clarviziune.
R.Ș.: Mai e posibil un canon cultural în lumea atât de schimbătoare și fără granițe, precum cea în care trăim?
A.L.: Fără dubii că da. Și canon cultural, și, specific, canon literar. Dar canonul nu e unul făcut, ci unul care rezultă din așezarea firească a operelor în istorie. Aș parafraza o cunoscută definiție a culturii: canonul e ceea ce rămâne dintr-o literatură când ea nu se mai citește. Canonul se naște natural, prin munca de șlefuire de generații a numeroșilor critici și istorici literari de-a lungul timpului. Canonul nu este unul al autorilor canonici, ci unul al operelor de prim-plan. Canonul relevă ceea ce Umberto Eco denumea drept opera aperta. Istoria literară a umanității propune o sumă a operelor canonice, istoria noastră literară propune o sumă a operelor canonice. Certurile apar abia în momentul în care se pune problema includerii contemporanilor în canon. Scriitorii își doresc să fie imortalizați din timpul vieții. Să li se dea premii, să li se facă statui, să fie incluși în istorii literare și manuale, să se scrie despre ei monografii. Orgolii mărunte ale scriitorilor mărunți. De aici au plecat tot timpul disputele literare, inclusiv în contemporaneitate: de la pretențiile scriitorilor mici de a fi valorizați, de a fi incluși în canon. Paul Ricœur, hermeneutul, spunea că adevăratul contact cu opera scriitorului se produce după moartea lui, atunci când intentio auctoris, în termenii lui Eco, nu poate prevala în raport cu intentio operis. Canonul există în aceste limite. El este al trecutului și proiectează un parcurs. Dar ceea ce trebuie să ia criticul literar din trecut este setul de principii și valori adaptabile prezentului și viitorului, și nu umbra canonică în care să crească indivizi sau generații, pentru că, repet, canonul e strict in intentio operis.
R.Ș.: Ce fel de cărți îi interesează pe studenții tăi? Le recomanzi titluri noi? Citesc cu sârg?
A.L.: Din fericire, citesc literatură actuală. Avem un club de lectură, în care propunem autori din literatura universală (și din literatura română) de prim raft, a căror operă nu este încărcată de ideologie. Asta le place și citesc cu bucurie. Sunt saturați de –isme.
R.Ș.: „Poetul trăiește din premii/ dacă îi promiți un premiu/ poți să-i ceri orice în schimb…”. Și încă: „eu i-aș da poetului câte trei premii pe zi/ să n-apuce să se trezească din beția premiului precedent/ și să afle că un alt poet a luat un premiu mai mare…”. Am citat din poezia ta „Poetul trăiește din premii”, apărută, anul acesta, în revista „Ateneu”. Am făcut un sondaj, întrebând cinci poeți, din cinci generații diferite (‘60, ’70, ’80, ’90, 2000), la cine cred ei că te referi. Toți au spus același nume, deși i-am chestionat separat. Și tu te-ai gândit la același preminat când ai scris?
A.L.: Poemul din care citezi e parte a proiectului anterior amintit, numit Ultraj. Mi-am imaginat că deparazitarea poeziei actuale se poate face prin poezie, motiv pentru care m-am apucat să scriu aceste poeme. Pe lângă [poetul trăiește din premii] am mai scris o serie de alte poeme ilustrative pentru vremurile grăbite în care pe placa de surf a expresiei au urcat prea mulți poeți. Am scris, de pildă, [poetul suferă ca un bou], sau [poetul iubește sălbatic], sau [unealta poetului e cu siguranță limba], sau [poetul are voce de prim solist]. Poetul caraghios, imaginându-și că soarele se rotește în jurul lui, este cel care caută și bani, și glorie, pentru că îl macină viermele incompetenței în subconștient, care îi repetă că altfel nu se va alege nimic din propria operă. În inflația de poezie contemporană, diferența o fac, în mintea unora, premiile, istoriile literare și manualele. Grav e că știu mulți poeți care au migrat între grupuri literare și filiale pentru că nu au luat premii. Grav e că știu mai mulți poeți care trăiesc pentru premii decât poeți care nu trăiesc pentru asta. Grav e că, iată, în mintea celor pe care i-ai întrebat, poemul meu a fost viu și a avut o ilustrare. De aceea propun această formă de asanare prin poezie. O fac deschis și asumat. Am avut în minte poporul de poeți trăind pentru premii. Aș fi curios, din perspectiva acelorași poeți (cărora le mulțumesc), cine s-ar ascunde în poemul meu intitulat [poetul e musai să-și facă editură][1]?
R.Ș.: Cu ce poem (scris de tine) ai participa la o antologie universală a poeziei?
A.L.: Nu sunt poet de antologie universală. În fond, poezia nu este pentru antologii, ci pentru a vorbi despre starea noastră smerită de căutători printr-o formă de sondare a cunoașterii la care nu are acces multă lume. Îți răspund printr-un poem (neantologabil) pentru a vorbi, încă o dată și diferit, despre ceea ce ne face cu adevărat mici și urâți, în speranța mântuirii prin poezie: „o fetiță urâtă/ urmărește o pisică urâtă/ pisica se îndepărtează tupilat/ apoi se întoarce și o privește în ochi/ pe sub mustățile pleoștite/ pare să zâmbească/ fetița zâmbește cu ochii/ cerul se înseninează brusc/ numai sufletul meu rămâne în cețuri/ cu filtrul urâciunii presetat pe ON”.
[1] ***
poetul e musai să-și facă editură
— un termen de calitate atâta timp cât încă rimează cu bătrânul cultură —
și să publice tot ce crede el despre regenerarea literaturii
babe care depun flori la statui de poeți din oraș
tinere care și-au depășit frigiditatea prin introspecție și au scăpat de acnee
des făcătoare de literatură pe val
care făgăduiesc iubirea astrală prin text
ca niște moluște textuate și reproductive
creatoare de aură
ghicitoare în texte literare și autoare de prefețe
dar mai ales
critici mai mari și mai mici
care prin editura poetului vor deveni cu siguranță mult mai mari și mai vizibili
autori ai mai multor prefețe
și ghicitori recunoscuți de intenții literare și valoare
profeți de istorii literare astrale
și autori de critică de dezvoltare personală și parenting
care au uitat și ce înseamnă frigiditatea și ce înseamnă introspecția
(despre toate astea au scris altcândva la începuturi)
critici cărora nu li se mai întărește decât convingerea
și care se prefac treptat în statui
care se înalță pe soclul propriilor cărți
la care vor veni să depună flori babele
în așteptarea publicării unor alte cărți
la editura poetului
