Interviu cu artistul vizual Alexandru Jakabházi
Alexandru Jakabházi (n. 20 martie 1954, Dej) este artist vizual, profesor universitar și conducător de doctorat la Facultatea de Arte din cadrul Universității de Vest Timişoara. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia Grafică (1981). A expus lucrări în 17 expoziții personale și în peste 270 de expoziții de grup, naționale și internaționale. Pentru arta sa, artistul timișorean a obținut numeroase premii și distincții în România și în străinătate.
Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?
Alexandru Jakabházi: De peste patruzeci de ani lucrez și mă identific ca fiind un creator în societate, fără să-mi pun problema dacă are rost. Dar pentru mine e important. E un mijloc de comunicare cu semenii mei, încerc să dau răspunsuri la provocările vieții cu uneltele pe care le are un artist vizual din domeniul graficii.
R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?
A.J.: Ca să fii credibil trebuie să ai un drum personal în care să crezi, care poate avea suișuri și meandre, căutări și satisfacții, generând acceptări, admirații sau invidii și polemici de tot felul. Eu îmi văd de drumul meu, neinfluențat de trenduri, mode și păreri.
R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?
A.J.: Sunt un creator care se exprimă abstract, deci realitatea mea nu este distorsionată de imaginile care ne înconjoară. Astfel, mesajul se adresează subconștientului fără a se poticni în filtrele sau în labirintul raționalului. În cazul meu, doar lucrările apar pe scenă, locul meu confortabil aflându-se în culise, unde visele se consumă rătăcind prin labirintul intim personal.
R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?
A.J.: Evident, mă uit zilnic în oglindă, unde întâlnesc personajul care pare bunicul celui care simt că sunt, sperând nu voi fi niciodată așa de bătrân ca el.
(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)