Manuell Mănăstireanu (născut la 5 decembrie 1973, în Botoșani) este artist vizual, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design Iaşi, clasa profesorului Dan Hatmanu, secția Pictură (1999). Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anul 2001, filiala Iași, artistul a participat, începând cu anul 1997, la 11 expoziții personale și la 20 de grup, în țară și în străinătate. Activ în tabere de creație începând cu anul 2003, printre cele mai importante fiind taberele din Langmayer, Germania — „La Gare de l’Art”. A obținut, în2010, premiul Editurii „Geea” — „Teiul de Argint”, la Botoșani, iar în 2014 a obținut premiul „Pictor al Cetății Iașilor”, acordat de Primăria Iași. O mare parte dintre lucrările sale se află în colecții private din U.S.A., Canada, Olanda, Belgia, Germania.
În luna mai a anului 2018, a adus pe simezele Casei de Cultură Belgo-Română din 
Bruxelles prima expoziție din proiectul personal Oglinzile Tăcerii, consacrată Centenarului României.
Robert Șerban: Majoritatea lucrărior tale sunt portrete. Chipuri de oameni, unii cunoscuți și recunoscuți, alții anonimi — cel puțin pentru privitori. Cum îți alegi subiectul? Ce contează în alegerea ta de a face un portret sau altul?
Manuell Mănăstireanu: Portretul s-a născut în pictura mea ca o prelungire firească a tot ce e în mine, întrebare despre viață și moarte, suferință, emoție, sentiment. Nu sunt un căutător de subiecte, lucrările mele fiind mai degrabă obsesii, introspecții prelungi în abisurile existenței.
Expresivitatea dată de povestea din spatele unui chip este centrul meu de interes în facerea unui portret. Nu cred în întâmplare, de aceea nici eu nu pictez portrete la întâmplare.
R.Ș.: Nu puțini artiști — pictori, poeți — sunt portretizati de tine. E importantă fizionomia în alegerea lor, sau nota personală, originalitatea operei lor?
M.M.: În timp, mi-am întregit un univers de valori care îmi face viața suportabilă într-o lume tot mai artificială. Dacă personalitățile pe care le pictez, uneori, ar fi străine de mine, mai ales prin ceea ce au lăsat distinct — opera lor —, nu aș face decât să înșir pe pânză niște chipuri cunoscute, goale de sens. Dar eu îi simt ca pe niște semne vii, născătoare de înțelesuri, trecându-i prin ochiul meu interior, îndrăznesc să le dau un drept în plus la memorie.
R.Ș.: Tablourile tale nu sunt deloc comode pentru cel care le privește. Care e raportul tău cu propriile personaje, cu propriile lucrări?
M.M.: Posibil ca picturile mele să pară incomode, dar eu nu fac decât un continuu exercițiu de sinceritate față de mine și față de public. Nu țin nici să șochez, nici să coafez realitatea, discursul meu artistic e viu tocmai fiindcă e parte din mine. Sobrietatea, dramatismul în ceea ce fac sunt o prelungire a spasmelor lumii, a luminilor și umbrelor din existența mea. Oamenii pe care-i pictez nu au rang, au stare. Indiferent cine sunt personajele, sunt oameni vii, strigăte multe într-o lume a indiferenței, ființe ce caută lumina prin pogorârea în abisurile interioare. Oglinzile sparte din lăuntrul nostru… Iată cheia expresiei personajelor închipuite de mine.
R.Ș.: Consideri că artistul trebuie să fie un om al cetății, implicat în social și, poate, chiar în politic, sau trebuie să își vadă de arta lui, dincolo de influențele și întâmplările cotidianului?
M.M.: Într-o societate manipulată la toate nivelurile, mă întreb câtă nevoie are cu adevărat cetatea de implicarea artistului. În genere, ne conduc cinicii și indiferenții, nu înțelepții cu aplecare spre spiritual. De câte ori oamenii de artă s-au lăsat înregimentați politic, au ajuns să pară caricaturali, într-un sistem străin convingerilor lor. Cred că fronda cea mai bună a unui artist nu sunt lozincile strigate într-un sat fără câini, ci faptul de a-și vedea cât mai bine de propria vocație. Dacă îți pasă de ceea ce se întâmplă în cetate, poți oricând să tragi semnale de alarmă prin creația ta. Aceste semne sunt strigătul cel mai credibil al artistului. Doar în momente cruciale de mare cotitură, război sau revoluție, cum în istoria recentă a fost momentul solar din Decembrie 1989, cred în implicarea totală a artistului. Câți își mai amintesc de felul în care s-a implicat, a protestat și s-a stins actorul Călin Nemeș, la începutul anilor ’90? Rămâne întrebarea: cui îi mai folosește acest cearcăne de lumină peste timp, într-o Românie a indiferenței și falselor valori?
R.Ș.: „România frumoasă dispare pas cu pas”, spuneai cu câțiva ani în urmă. S-au schimbat lucrurile? Ai o altă perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă de jur-împrejurul tău, al nostru?
M.M.: Azi sunt două Românii. Cea profundă are mult de suferit, cealaltă prosperă în nenimic. Se face multă gălăgie pentru lucruri de suprafață, se aplaudă de multe ori fără discernământ, se ridică socluri de ceară pentru vedete de carton, se uită, se construiește puțin și la întâmplare. Obrăznicia este la ea acasă, cinismul și indiferența față de valori devenind lege nescrisă. Suntem o națiune într-un echilibru fragil, dar ceva din România profundă simt că va dăinui. Nimic nu e pierdut cu adevărat câtă vreme destui oameni luminoși continuă să existe, să creadă, să se găsească, ducând mai departe ce merită dus.
R.Ș.: Ce fel de artiști vizuali îți plac și de ce?
M.M.: Aproape de sufletul meu sunt toți acei artiști care reușesc să transmită emoție, dincolo de stil, meșteșug sau concept, cei care ard făcându-și meseria în liniște, fără ostentație. Îmi repugnă vedetizarea excesivă, competiția, succesul de moment, ce creează rivalități și progresie pe orizontală. Am interes doar pentru ceea ce este făcut cu suflet, muncă asiduă și respect față de arta marilor maeștrii ai timpurilor.
