Prin anii ’70, îmi amintesc foarte bine, un cunoscut de-al părinţilor mei, de meserie ofiţer de marină, ne-a vizitat şi a petrecut cu noi o seară întreagă. A povestit ore în şir întâmplări din porturile lumii pe unde a oprit şi, fiindcă avea darul povestirii, cred că l-am ascultat toţi cu gura căscată. Nu mai ţin minte aproape nimic din toate minunăţiile ce se iveau în faţa imaginaţiei noastre, nu mai îmi amintesc nimic de bogăţiile istorisite, ce probabil că îmi vor fi părut fabuloase, de prin magazinele occidentale, ci reţin cu lux de amănunte doar o mică poveste dintr-un port danez. Era vorba în acea minifabulă de o localitate unde ofiţerii noştri au primit permisiunea să meargă pe ţărm. Evident că s-au grăbit să viziteze cea mai apropiată crâşmă pentru a se încălzi în faţa unei ierni mai puţin prietenoase.
Nimic extraordinar până aici. Doar că pe peretele exterior, de lemn, al crâşmei se afla, prinsă cu o pioneză, o bancnotă de 100 de coroane. Românii noştri au întrebat imediat ce e cu bancnota aceea şi dacă nu cumva e o glumă. Barmanul, extrem de serios, le-a explicat că cineva a pierdut-o şi că găsitorul a pus-o acolo pentru ca posesorul ei să o recupereze. „Dar dacă o ia altcineva?”, a întrebat unul dintre români? La o asemenea întrebare, barmanul s-a încruntat, a lăsat jos paharul pe care îl spăla cu atenţie şi a răspuns: „Cum credeţi că un danez ar putea face aşa ceva? Nimeni nu ar dori să ia ceea ce nu îi aparţine!”. Acum, un asemenea răspuns ar fi o minciună sfruntată.
Tot o povestire din copilăria mea, care mi-a rămas vie multă vreme, se referă la un gest aparte de cinste şi la o reacţie ciudată ce i-a urmat. Eram în clasa a V-a şi ţin minte şi acum lecţiile de la orele de dirigenţie pigmentate cu diverse poveşti ce ilustrau asemenea lucruri. Într-una din zile a fost mare vâlvă în şcoală fiindcă o dirigintă de la o clasă paralelă a fost bătută chiar în incinta şcolii de tatăl unei eleve. Era zarvă mare în curte, unde violentul părinte îi căra pumni cu nemiluita bietei profesoare ce se prăbuşise sub atacurile dezlănţuite ale respectivului. După ce câţiva profesori mai îndrăzneţi l-au imobilizat pe părinte, s-a aflat şi cauza: fetiţa respectivului găsise o mare sumă de bani pe care a predat-o imediat la Miliţie. Iar părinţilor ei — oameni extrem de săraci — le-a spus că a făcut asta fiindcă „aşa a învăţat-o tovarăşa dirigintă”.
În 1996 eram în sudul Italiei, Calabria, la nişte prieteni. Stăteam la casa lor de lângă mare, iar in prima seară când am plecat să mâncăm la restaurant, am plecat fără ca gazdele noastre să strângă din curte sau să încuie vreo uşă. La mirarea mea, mi s-a răspuns că hoţilor li taie mâinile de către mafia calabreză, N’drangheta.
O fostă studentă, care a lucrat vânzătoare într-un butic din Complexul studențesc, mi-a povestit cum, într-o zi, când a fost nevoită să deruleze camera de supraveghere, a zărit-o pe patroană cum îndesa în buzunare, discret, niște batoane de ciocolată. La finele lunii, speriată, s-a așteptat să aibă minus în gestiune. Nu a lipsit niciun ban. I-a pus patroanei ce a văzut, iar aceasta i-a mărturisit, dezinvolt, că îi face plăcere să fure câte ceva, zilnic, fără valoare, din magazin. Și că, a doua zi, pune banii în casă. Era obișnuită să plece cu câte ceva timp de 15 ani, când a lucrat, înainte de 1989, la COMTIM.
